Veronika... lui Colceag nici nu moare, nici nu trăieşte

Veronika se hotărăşte să moară (adaptare de George Bănică după Paulo Coelho, regia Gelu Colceag), intrată zilele acestea în repertoriul Odeon-ului bucureştean, e un spectacol care s-a chinuit mult şi din greu să trăiască: în ciuda repetiţiilor începute prin mai şi-a premierei planificate iniţial pentru sfârşitul stagiunii trecute, prima lui reprezentaţie a avut loc pe 19 octombrie, iar cea oficială a fost programată pe 29 octombrie, nici acum montarea nepărând a fi terminată.

Nu c-ar putea fi luat drept "work in progress": pur şi simplu actorii dau impresia c-ar mai avea încă (mult) de lucru la rol, dramatizarea ? că încă se mai scrie la ea, iar regia ? că vrea să spună ceva, dar nu ştie nici ce, nici cum.

Din motive ce ţin, probabil, de capacitatea vocalică a unor actori, s-a apelat la subterfugiul microfoanelor de scenă, catastrofal când în distribuţie sunt oameni cu voce de teatru, ca Zamfirescu, Cătălina Mustaţă sau Leoveanu; dar asta e departe de a fi problema spectacolului de la Odeon.

Dacă în ultimă instanţă calitatea dramatizării nu-i e reproşabilă regizorului (deşi e şi el responsabil de acest aspect), cu tot obscurul şi apetitul spre discursivizare de care dă dovadă, ceea ce se-ntâmplă la nivel interpretativ cade cu totul în sarcina directorului de scenă. Iar actoriceşte, Veronika... e un spectacol foarte trist.

Trebuie să fie foarte greu să aduci un actor de calitatea lui Florin Zamfirescu (în această montare, doctorul care a găsit leacul pentru depresie, maestru al vieţii ieşite din convenţie) în ingrata situaţie de a nu şti sau a nu avea ce juca, dar Gelu Colceag a reuşit s-o facă: ultima soluţie, cabotinismul, nu-i stă deloc bine lui Zamfirescu. Întreaga distribuţie, de la personajul colectiv al nebunelor pe cale de a-şi descoperi normalitatea (Virginia Rogin, Jeanine Stavarache, Crina Mureşan, Angela Ioan, Ana Maria Moldovan, Paula Niculiţă, Luiza Cocora) la tovarăşele lor Mari (Olga Bucătaru) şi Zedka (Valeria Sitaru), la infimiera pasionată de lectură (Carmen Tănase) şi tânărul doctor - învăţăcel naiv (Sorin Leoveanu) şi apoi maestrul sufist (Niculae Urs) care pare venit din alt spectacol, pare să tatoneze între extreme, patetic pe de o parte, cabotinism la minima rezistenţă, pe de alta, nici una nerezonând cu spectacolul. Până şi scenografia lui Constantin Ciubotariu, altminteri în general reuşită, pare să plutească într-un vid de semnificaţie.

Nici Cătălinei Mustaţă (Veronika, tânăra care are totul, mai puţin dorinţa de a trăi) nu-i stă bine dimensiunea de mare tragediană în care-şi construieşte rolul, cu un patetism deplasat, servind presupusele abordări poetice ale regizorului. E însă un poetic care se refuză lui însuşi, pur şi simplu pentru că Veronika... aduce o dimensiune până acum ocolită cu succes în producţiile Teatrului Odeon (dar constantă în montările recente ale lui Colceag, cu precădere în A douăsprezecea noapte), şi anume kitsch-ul. E nota personală adusă de regizor ideii de spectacol popular (de public), de preferat cu vedete (actori din vechea gardă, la Naţional, ca-n Cadavrul viu, ori Ştefan Bănică jr., Tudor Chirilă, Virgil Ianţu, la Comedie), şi cât mai jos ca tratament regizoral; kitsch-ul nu mai e un mod de raportare culturală, ci soluţia de urgenţă în goana după aplauze facile. Iar în dramatizarea după Coelho, apoteoza kitsch-ului e nu valsul cu cadrul metalic al unei Veronika proaspăt salvată de la sinucidere, nu mimarea de către aceeaşi Veronikă a unui recital de "Sonata lunii" (la un pian rămas vizibil fără coarde), ci o tulburător de penibilă scenă de masturbare, sub pian şi în acompaniamentul de panseuri filozofice ale lui Paulo Coelho însuşi (Mircea Constantinescu), trăsătură de condei dramatic absolut lipsită de temei.

Spre marele lor nenoroc, pentru Luiza Cocora şi Sorin Leoveanu Veronika se hotărăşte să moară înseamnă debutul pe scena Odeon-ului (unde au fost angajaţi cu câteva luni în urmă, Leoveanu transferându-se de la Naţionalul din Craiova). E de bănuit însă că stagiunea aceasta le va aduce propuneri demne de luat în seamă şi-şi vor putea da măsura (sunt doi actori excelenţi) în teatrul care i-a adoptat.