N-am mai văzut de mult la cinema un film atît de dens, de colorat şi de bogat, o poveste care se îmbogăţeşte fir cu fir, nişte personaje credibile şi simpatice - deşi par să fie efigii, nişte actori necunoscuţi atît de bine "pe rol", dar mai ales o aşa exaltare controlată a imaginaţiei care să dea întregului ansamblu o formă mereu în mişcare. Nu mă îndoiesc că Dick Clement e topit după Beatles. Cu fiecare pas veţi da peste mai fine sau mai nete apropouri la Beatles, dar şi la alte trupe istorice. Eroul se numeşte Jude, (Sexy) Sadie şi (Dear) Prudence sînt şi ele personaje ale epopeii lui, intermezzo-urile artistice sînt nişte pauze de cele mai multe ori suprarealiste, realizate în transă colorată (vezi Strawberry Fields Forever şi delirantele căpşuni de vopsea), dar perfect valabile şi viabile.
Nimic de ordinul kitsch-ului sau imitaţiei leşinate. Osatura filmului - în ciuda unei poveşti coerente cu un băiat din Liverpool care pleacă în SUA, în anii '60, drumul lui iniţiatic traversînd dragostea şi Vietnamul şi revoltele de stradă, pentru a învăţa la final să lupte pentru ce e mai important, dragostea - e, de fapt, construită din melodii. Nu doar pentru că era ieftin, dar şi pentru a se delimita de un film cumva biografic, regizoarea i-a pus pe actori să cînte în loc să recurgă la înregistrări originale. Din nou, nimic făcut, nimic exagerat - actorii păstrează măsura justă între respect şi originalitate. Cîntă onest, dar foarte bine, ştiind că nu fac decît să ne apropie şi mai mult originalele. Categoric, filmul îţi face o mare poftă de Beatles, dar te lucrează, cum făcea şi Frida, pe palierele subtile dintre culoare, formă şi sunet, pe filierele acelea sinestezice care se deschid în stare de graţie. Across the Universe se vede şi se ascultă cu aceleaşi simţuri.
Julie Taymor vine cu un caleidoscop suprarealist
Într-un context actual în care filmul muzical ia forma filmului biografic, vezi Walk the Line sau Ray - urmînd fidel linia roşie a etapelor vieţii şi creaţiei, cînd nu mută pe ecran musical-uri celebre (Chicago), Julie Taymor vine cu un caleidoscop suprarealist, altfel extrem de bine gîndit - nimic nu e delirant -, care îşi aşază piesele mereu altfel.
E şi un film foarte personal (pe fraţii regizoarei îi cheamă Lucy şi Max, ca pe două personaje principale), e şi un film despre prezent, prin felul în care se raportează la un trecut uşor asemănător, e şi o pledoarie pentru adevăratele valori care sînt dragostea şi arta, e şi o invitaţie la a ne lăsa fantezia să zboare prin nori de marmeladă şi flori incredibil de înalte. Mă abţin cu greu să nu dezvălui surprizele pe care le scoate Taymor din joben.