Şi tot dintr-început ar trebui precizat - mai ales pentru cei care n-au recunoscut versurile şi n-au fost atenţi la titlul original al filmului - că: dacă nu vă gîndiţi măcar cu nostalgie, dacă nu cu regret, la anii '60, dacă musicalurile pop-art nu se află pe lista voastră de suflet, dacă Beatles nu vi se pare (încă) cea mai mare trupă din istorie, atunci staţi acasă. Pentru toţi ceilalţi, acest ar treilea film, după sîngerosul Titus şi ambiţiosul Frida, al admirabilei Julie Taymor (care o fi femeie, dar, credeţi-mă, are nişte cojones cît capul lui Clint Eastwood), regizor şcolit&premiat pe Broadway, este un must-see. Un videoclip epic şi efervescent (mai degrabă o colecţie de 33 de videoclipuri, legate între ele nu întotdeauna elegant, întotdeauna de efect), al cărui singur... defect este că se străduieşte prea mult să şi spună o poveste, în loc să se lase purtat de piesele clasice (reorchestrate de genialul Elliot Goldenthal şi, foarte important, reinterpretate de actori!) cum altfel decît "Across the Universe", într-un soi de Magical Mistery Tour psihedelic, incandescent şi rejuisant.
Sigur că trimiterile (de la numele personajelor - Jude, Lucy, Prudence - pînă la impactul cultural - Sadie cîntă ca Janis, JoJo suferă ca Hendrix - şi arhitectonic - vezi concertul final, de pe acoperiş) sînt cel mai adesea străvezii, sigur că anumite coregrafii (în special numărul cu Uncle Sam - I Want You) s-au mai văzut, în The Wall, de exemplu, sigur că guest-starurile (Joe Cocker, Bono, Eddie Izzard, Salma Hayek) trec de la ridicol la sublim într-o fracţiune de secundă, sigur că indulgenţele, coincidenţele şi stridenţele sînt la ordinea zilei, dar întreg spectacolul (departe de frenezia obositoare a unui Moulin Rouge, să zicem) e pus în scenă cu pasiunea unuia (uneia?) care-şi vede (trăieşte?) visul cu ochii şi care simte că-i depinde cariera de el. De vis adică.
Julie Taymor s-a luptat înverşunată cu producătorul Joe Roth, care voia să taie în stînga şi-n dreapta, pentru a cîştiga în scurtime şi coerenţă. Privind întregul, un manifest naiv anti-război şi pro-muzică, viaţă, dragoste, deghizat într-un best-of Beatles flamboaiant, vibrant şi epatant, veţi realiza că, practic, amîndoi aveau un punct de vedere viabil, dar vă veţi bucura (sper!) că autorul (autoarea?) a cîştigat partida. Poate inutil de menţionat, Across the Universe este genul de film pe care unii îl apără înverşunaţi, iar ceilalţi îl detestă sideraţi. Devine evident aşadar că "regal-ul" din titlu e pur subiectiv. Nothing's gonna change my world...