Un Iov creştinat - Experimentul Iov

Cartea lui Iov este, poate, cea mai încifrată dintre cărţile veterotestamentare. Iov este credinciosul model, care nu se abate de la calea Domnului. Iar Domnul îl răsplăteşte umplîndu-i casa de belşug. Dar Domnul cedează ispitirii Satanei şi îl pune pe Iov la încercare. Îl face, prin mijlocirea lui Satan, una cu pămîntul, îi ia tot, familie şi bogăţii, îl ne-noroceşte. Iov rămîne statornic în credinţa lui, nu cîrteşte, nu huleşte, nu se lasă ispitit de prietenii lui care-l sfătuiesc să se pocăiască şi să-şi recunoască vina. Care vină? El se ştie curat. Tot ce cere Iov este să fie ascultat. Încrezător în dreapta judecată a lui Iahve, el e convins că, odată ce va fi vorbit, acesta îi va vedea îndreptăţirea. Iov întreabă "de ce", Iahve tace. Iov vrea o judecată dreaptă, Iahve tace. Iar cînd, într-un final, vorbeşte, nu răspunde întrebării lui Iov, ci îi aminteşte toate cîte le-a făcut, îşi afirmă puterea. Într-o primă instanţă, Iov mai are tăria să nu se plece, dar Iahve ridică şi mai mult tonul demonstraţiei de forţă, îi descrie Leviatanul, şi Iov înţelege că nu mai are decît să accepte. Ce anume? Iov acceptă că, om fiind, lui Iahve nu se cade să-i pună întrebări. Şi Iahve, mulţumit, îl repune în drepturi. Iar Iov, la îndemnul lui Iahve, se roagă pentru nesăbuiţii lui prieteni.

Să recunoaştem, Dumnezeu iese cam şifonat din înfruntarea asta. De ce tace Iov, acceptînd să pară nebun în ochii prietenilor lui? De ce, după ce l-a tutuit pe Iahve, i-a cerut socoteală, sfîrşeşte prin a accepta justiţia divină, adică umilinţa? Toţi gînditorii evrei, religioşi sau laici, s-au străduit să găsească un răspuns cu care Dumnezeu să iasă mai bine. Cred că Iov, raţionalist prin excelenţă, descoperă că raţiunea divină nu are nimic a face cu etica umană: cale de comunicare neexistînd, el cedează (spre deosebire de K., personajul lui Kafka din Procesul, care moare "ca un cîine", fără să fi înţeles). Departe de a-i recompensa pe drepţi şi de a-i pedepsi pe răi, Legea nu e decît "disimularea uitării legii", spune Maurice Blanchot. Iov face, aşadar, o alegere: între etica umană şi credinţă, o alege pe cea din urmă, pentru că el se ştie, asemeni lui Avraam, ales. Şi mai ştie ceva Iov: ştie că pentru a avea tot, trebuie întîi să pierzi tot. Cum înainte de această alegere, Iov a fost un revoltat, iar cedarea a fost raţională, Iov, deşi neevreu (Simone Weil îl preţuia tocmai pentru că e mesopotamian, nu evreu), este, pentru evrei, mai ales după Şoah, simbolul demnităţii posibile şi întemeietorul identităţii evreieşti (unii comentatori spun că el devine evreu în final, atunci cînd se roagă pentru prietenii lui, moment important, dar pe care nu l-am observat în spectacol).

Dramaturgic vorbind, Iov este, poate, prima operă de teatru absurd. Aşa că aşteptările mele faţă de experimentul lui Mihai Măniuţiu erau uriaşe. Nu oricine se încumetă să se măsoare cu un asemenea text. Să spun din capul locului că am fost deconcertat (nu dezamăgit). În primul rînd pentru că am văzut un Iov creştinat (nu e o judecată de valoare, e doar o constatare). Nici sfîşietoarele melodii hasidice sau klezmer, cîntate şi dansate (cine le-o fi ales?), nici versetele recitate din off în ebraică nu mi-au atenuat această impresie. Măniuţiu introduce un personaj nou în dramă (asta e, nu tragedie!): îngerul lui Iov. Jucat de Ofelia Popii, personajul este îmbrăcat în negru, poartă o butelie de scafandru şi face legătura dintre Iov şi Iahve, prin el vorbeşte Iahve. Or, Iov nu are nevoie de intermediar, el are o relaţie directă cu cel în care crede, acest lucru e extrem de semnificativ. Trebuie să recunosc, spre ruşinea mea, că, necitind eu programul înainte, negrul costumului ca şi mişcările sacadate, de păpuşă mecanică ale actriţei m-au păcălit complet (oare doar pe mine?): întreg spectacolul am fost convins că Ofelia Popii joacă Satana şi am fost oripilat de sugestia, blasfemică mi se părea, a identităţii dintre Iahve şi Satana. Abia acasă m-am lămurit şi am înţeles. Da, înger - e coerent. Dar nu în ordine evreiască, ci creştină.

Din fericire, teatrul nu are nimic de-a face cu dogma şi orice creator e liber să interpreteze mitul cum vrea. Iar interpretarea lui Măniuţiu e, pînă la un punct, valabilă. Ce e mai important e că, plecînd de la această lectură a lui Iov care, mă repet, dar e important, nu cred că răspunde nicicum marilor provocări pe care le pune Cartea lui Iov, Măniuţiu construieşte un spectacol uluitor de puternic, ajungînd la momente de adevărat catharsis. Spaţiul de joc este o cutie cubică în pereţii de metal ai căreia sînt practicate 56 de ferestre prin care privesc spectatorii (Măniuţiu nu a mers, asemenea lui Grotowski, pînă la a-i alege el însuşi la intrare...). Pe dinăuntru, pereţii cuştii în care sînt prinse destinele personajelor sînt argintii. Pe jos, glodul e închipuit de un covor din bucăţi de burete sau polistiren expandat roz. La început, "pămîntul" e acoperit de baloane colorate, semn al belşugului lui Iov; le va sparge îngerul pe măsură ce Iahve îl loveşte pe Iov. Povestea e spusă de Soţia lui Iov (Diana Văcaru): o spune parcă în transă, dar pe un ton aproape alb, spune, nu joacă, umblă haotic privind fix, ca o fiară hăituită, reuşeşte să urce încă de la început tensiunea la un nivel greu suportabil. Mişcările ei (ca şi, mai apoi, ale lui Iov, mişcarea sacadată a Îngerului, dansurile prietenilor lui Iov, mişcările Satanei, totul se desfăşoară pe trasee atent desenate să pară haotice): meritul e al Vavei Ştefănescu. În tot acest timp, Iov (Marian Râlea), în zdrenţe, zace prăvălit în ţărînă, se scarpină convulsiv, atrage privirile, dar încă nu vorbeşte (jocul lui din partea aceasta mi-a amintit de interpretarea lui Marat din 1789 al lui Darie). Tabloul este completat de cei trei prieteni imaginaţi ca nişte cîntăreţi hasidici (au acordeoane), de Înger şi de Satana (Pal Vecsei), în chip de tînăr indiferent (e ocupat să mănînce tacticos), insidios, privind şi ascultînd detaşat-sfidător nenorocirea lui Iov - dar se va şi apropia de Iov, încercînd să-i sară în braţe sau în spate, voind să-l atragă într-un fel de dans de care Iov se fereşte: e important de notat că Iov intră în relaţie numai cu Îngerul şi cu Satana. Construcţia spectacolului, scurt, e foarte muzicală: după introducerea în care Soţia îşi termină povestea, scenele încep să se urmeze mai iute şi climaxul e atins atunci cînd Iov îi vorbeşte lui Iahve. E imposibil de descris vocea gîtuită a lui Râlea, disperarea din ea, chinul fără margini, oroarea, emoţia directă pe care o transmite, ca o lovitură în plex. Râlea e cutremurător şi îşi obţine efectele mai ales prin voce şi privire halucinată. Am fost surprins ca acasă, recitind Cartea lui Iov, să mă trezesc auzind în gînd vocea lui Râlea, chiar pe versurile neincluse în spectacol. Imens actor! Urmează al doilea moment important al spectacolului: Iahve vorbeşte, prin mijlocirea Îngerului. Nu ştiu dacă era chiar necesar să fie orchestrată furtuna cu ale sale tunete. Balena de jucărie pe care Îngerul o plimbă atîrnată de un cordon luminos care străbate spaţiul de joc, în timp ce Iahve vorbeşte despre Leviatan mi s-a părut o găselniţă frumoasă, doar atît. Dar poate că regizorul a simţit nevoia acestui contrapunct care să detensioneze un pic atmosfera. După care ne îndreptăm spre încheiere: Iov se supune şi, ca Iahve să-l poată răsplăti, fragilul Înger se sacrifică (aici, mai ales, văd încreştinarea mitului): îi predă lui Iov aparatul de respirat (cel pe care, iniţial, îl luasem drept semn al tenebrelor în care se cufundă Satan), iar el, ghemuit la pămînt, se stinge uşor. Iov face cîteva încercări de a-l ajuta să respire, dar vede că aparatul nu e pentru doi, şi se resemnează, acceptă sacrificiul. Iov pare împăcat cu sine, Râlea îşi şterge de pe chip expresia încrîncenată, chinuită de pînă atunci, dar nici raţional nu mai pare. Pămîntul se acoperă din nou cu baloane, de data asta aurii, Soţia apare din nou şi încheie povestea.

Spectacolul acesta nu se abate de la linia precedentelor ale lui Măniuţiu. Deşi pornit din temeiuri filozofice, rod al unor evidente căutări, frămîntări, cu siguranţă vechi, ale regizorului, tipul de adresare rămîne acelaşi: visceral, ţintind direct către simţuri, mai puţin către intelect. E, poate, tipul de mistică spre care, conştient sau nu, e chemat Măniuţiu. Un experiment teatral, da. Reuşit.


Experimentul Iov, adaptare şi versiunea scenică de Mihai Măniuţiu, după Cartea lui Iov.
Regia: Mihai Măniuţiu.
Decorul: Cristian Rusu şi Mihai Măniuţiu.
Costumele: Cristian Rusu.
Coregrafia: Vava Ştefănescu.
Distribuţia: Iov: Marian Râlea, Soţia lui Iov: Doina Văcaru Lazăr, Îngerul lui Iov: Ofelia Popii, Satana: Pal Vecsei, Elifaz din Teman: Florin Coşuleţ, Bildal din Şuah: Cătălin Pătru, Zofar din Naamat: Adrian Neacşu, Vocea: David Ad-Bar.