Experimentul Iov de Mihai Măniuţiu, la Sibiu

De ce, Doamne, de ce? "De ce te porţi atît de crud cu mine? De ce îl nenoroceşti pe cel vinovat, dar şi pe cel fără de vină?" Sunt întrebările lui Iov, pe care, cu deznădăjduită durere, cu apocaliptică povară a îndoielii, cu viaţa, sufletul şi avuţia pustiite din senin, ori cu trupul acoperit de o nesfîrşită rană, eroul îndrăzneşte a le îndrepta către Dumnezeu. Ele dobîndesc o tensiune incendiară în miezul acestui spectacol fascinant şi răscolitor, de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, inspirat de Iov, poate cel mai "mistic" şi mai "păgîn" dintre toate discursurile scenice create de regizorul Mihai Măniuţiu, ale cărui spectacole anterioare cu Săptămîna luminată şi Exact în acelaşi timp, de la Naţionalul clujean, sau Intrusa, de la Teatrul de Stat din Oradea, nu sunt străine de acest "misticism". Cred că este şi cea mai violentă replică din ultimii ani la adresa concesiilor făcute de arta spectacolului de dragul divertismentului şi al succesului comercial...

Întregul spectacol se desfăşoară într-un spaţiu restrîns şi închis, ca o "cutie neagră", ai cărei pereţi exteriori, cenuşii, sunt "perforaţi" de 56 de mici ferestruici, atît cît să încapă ochii noştri. Acestea deschid poteci "iniţiatice" în faţa ochilor către suferinţele şi între-bările lui Iov, prilejuiesc o intimitate neobişnuită între spectatori şi interpreţi, ca şi cum uriaşii pereţi ce ne despart de personaje s-ar topi dintr-o dată, iar relaţia ar dobîndi un caracter particular, concret şi inefabil, totodată, ca în faţa icoanelor, la ceasul de taină al rugăciunii.

Povestea lui Iov este începută cu intensitatea unui veritabil paroxism afectiv de către soţia lui (Diana Văcaru Lazăr), după care îngerul lui Iov (Ofelia Popii), cei trei prieteni, Elifaz din Teman (Florin Coşuleţ), Bildad din Suah (Cătălin Pătru) şi Zofar din Naamat (Ovidiu Moţ), şi satana (Pali Vecsei), ici şi colo adăugîndu-se vocea din off (David Ad-Bar), vor înfăţişa timp de un ceas spaţiul complex şi metafizic al cunoaşterii şi autocunoaşterii prin Suferinţă, al apropierii de bunătatea şi de cruzimea lui Iehova prin Înţelegere, Iubire şi Căinţă. O înfruntare nu este posibilă fără a resimţi grozăvia Leviathanului! I-o aminteşte, ca într-o delicată revelaţie, chiar Domnul, prin gura Îngerului care, în final, îi va dărui lui Iov oxigenul divin, el, Îngerul, dăruindu-se astfel morţii, în atmosfera irespirabilă de pe pămînt.

Tot decorul este alcătuit dintr-un strat roşiatic, gros de ţărînă (burete), "arat" mereu de mişcarea personajelor cînd fremătătoare, sălbatică, exorcizantă, cînd convulsivă, demonizată, agonică, ambianţă în care se vor sparge nenumăratele baloane ce ilustrau avuţia lui Iov, spre a fi înlocuite, în final, de ploaia mingilor de aur, ca răsplată îndoită la capătul unei vieţi şi morţi sub semnul Încercării divine, al Experimentului suferinţei şi căinţei, dar şi al dreptului la Mîntuire. Eroul ne-o mărturiseşte: "Căinţa mea ţi se închină în ţărînă şi cenuşă".

Dacă regizorul şi-a conturat te-meiul reuşitei încă de la drama-tizare, unde fidelitatea faţă de textul Vechiului Testament se conjugă admirabil cu o rară capacitate de esenţializare şi teatralizare a conflictului, trebuie spus că tot el reuşeşte să ofere acestei versiuni scenice un seducător "halou" sonor, cu vechi piese ebraice, dar şi cu fragmente de muzică religioasă din spaţiul central şi est-european, ori cu pagini simfonice de mare altitudine emoţională, potrivit zonei transcendentale din finalul spectacolului.

În timp ce muzica, textul lui Iov, replicile în ebraică (a căror rostire corectă a fost supervizată de profesorul clujean David Al-Bar) se împletesc într-un demers de un tragism adeseori halucinant, sentimentul armoniei picturale şi al performanţei interpretative izvorăşte, totodată, din ritmul mereu suprinzător al mişcării, din expresivitatea gesturilor lui Iov şi ale Îngerului, ale soţiei, ale prietenilor şi, nu în ultimul rînd, ale Satanei, acesta din urmă insinuîndu-se printre personaje, asaltîndu-l pe protagonist şi agăţîndu-se de trupul şi de fiinţa lui, întreg caruselul general de mişcări, zvîrcoliri şi prăbuşiri, piruete spasmodice, alergări de-busolate şi expresii emblematice ale durerii sau căinţei purtînd marca unei mari artiste coregrafe, Vava Ştefănescu, vrednică şi constantă colaboratoare a regizorului, ca şi Cristian Rusu, cel care a imaginat expresivele costume ale acestor personaje biblice şi a conceput decorul împreună cu directorul de scenă.

Nu pot încheia gîndurile despre acest spectacol fără a sublinia performanţele interpreţilor, în frunte cu acest fenomenal Marian Rîlea. De la diavolul lui Gellu Naum, la grăuntele de omenesc în plin taifun al ororii, ca frate al lui Titus Andronicus, apoi acum, la Iov! Ce poate fi mai greu, mai năucitor şi mai semnificativ pentru drumul unui genial actor? Cu Mihai Măniuţiu la pupitrul dirijoral şi cu Vava Ştefănescu în postura magicianului care conferă mişcă-rii puterea cuvintelor, rolul lui Rîlea este edificator pentru însăşi arta actorului român în starea lui de dăruire pînă la sacrificiu şi de graţie dumnezeiască.

Cîtă grijă pentru reabilitarea greutăţii cuvîntului, ce spintecă aici spaţiul mistic precum diamantul! Cîtă forţă energizantă şi expresivitate în mişcarea lui circulară, menită să acroşeze toate cele 56 de priviri! Cît mister şi cîtă viaţă adevărată pe chipul său fie mutilat de suferinţă, fie înnobilat prin căinţă! Îl secondează cu remarcabilă concentrare dramatică Diana Văcaru, amintind însă, pe alocuri, de alte roluri memorabile din cariera sibiană, Ofelia Popii, acel Înger cu mişcările şi gesturile delicate ca o părere, Pali Vecsei, un diavol omniprezent, cînd sfidător, cînd de o suavă perfidie, reuşind şi el să exprime prin gest tot ce ar putea spune cuvintele, şi cei trei interpreţi ai prietenilor lui Iov, alcătuind o lume a reacţiilor afective şi sangvine în care martorii se acoperă însă de semnul obişnuinţei şi al neputinţei. Mai aveţi răgaz pentru o rugăciune? Experimentul Iov vă aşteaptă!