Oare chiar e un moment potrivit pentru realizarea de filme în care o mînă de supereroi americani cîştigă de unii singuri Războiul împotriva terorii? Nu întreb dacă e de bun gust să se facă asemenea filme, ci, pur şi simplu, dacă e practic. La urma urmei, filmele gen Rambo au început să apară la ani buni după terminarea războiului din Vietnam, ceea ce le-a permis să-şi joace rolul de fantezii compensatoare fără a fi bruiate de ultimele ştiri proaste de la faţa locului. Fanteziile de genul ăsta pot părea cam jalnice atunci cînd se expun la lumina necruţătoare a actualităţii.
Ce-i drept, The Kingdom nu e chiar Rambo. N-aş merge atît de departe încît să spun că are creier, însă are o vagă idee că problema - relaţia încordată dintre America şi uşor inflamabilul său aliat din lumea musulmană, Arabia Saudită - ar trebui abordată cu fineţe. Acţiunea începe pe undeva pe lîngă Riad, unde un complex muncitoresc aparţinînd unei companii petroliere americane e atacat - nimicitor - de un terorist ("un emul al lui Osama") pe nume Abu Hamza. Patru experţi de la FBI se deplasează la faţa locului. Nici Departamentul de Stat american, nici autorităţile saudite nu-i vor acolo (antiamericanismul local e destul de puternic şi fără contribuţia lor), dar ei vin oricum. Vin, văd şi înving, la fel ca Rambo, dar cu două diferenţe pe care realizatorii le doresc cruciale. În primul rînd, cei patru nu sînt de capul lor; sînt escortaţi şi struniţi în permanenţă de colonelul Al Ghazi (Ashraf Barhom), care are de răzbunat atît onoarea poliţiei saudite (atentatorii purtau uniforme), cît şi pierderile ei (47 de poliţişti au murit în atentat). "Apropo, nu-mi plac glumele tale", îi spune el unuia dintre oaspeţi şi, într-adevăr, cool-ul principalei vedete americane, Jamie Foxx (Ray Charles din Ray), pare destul de inconsistent şi de ieftin (deşi nu el e ăla cu glumele) pe lîngă demnitatea muncită, lipsită de fiţe, a lui Barhom. În al doilea rînd, ultima replică din film sugerează că americanii lasă în urma lor la plecare şi mai multă ostilitate decît au găsit la venire. Pe de altă parte, faptul că, la final, regizorul Peter Berg ia poziţia gînditorului, nu înseamnă că, pe toată durata filmului, el s-a îndeletnicit cu practica şi încurajarea gîndirii profunde. Dimpotrivă, în ultima jumătate de oră, el s-a îndeletnicit cu orchestrarea unei mari bătălii care începe pe şoseaua care duce la aeroport şi se continuă în cel mai fundamentalist cartier al Riadului: teroriştii aruncă în aer o maşină astfel încît să cadă fix în capul americanilor, aruncă o grenadă chiar sub nasul lui Jamie Foxx şi, la un moment dat, trag cu bazucile în mijlocul unei înghesuieli de blocuri unde pînă şi trasul cu cornete ar provoca pagube apreciabile.
Nu ştiu cum a fost la alţi spectatori, dar, la mine, toate acestea au încurajat o gîndire atît de profundă, încît regret că n-am apucat să-mi notez decît două idei: "Atenţie! Încă unul cu prosop în cap la fereastră!" şi: "Da! Bagă-i cuţitul în ____ (cuvînt ilizibil)". Şi mă îndoiesc că eram cel mai rasist spectator din sală. The Kingdom vrea să fie şi exploziv la modul ramboistic, şi sensibil la factorii care îngreunează dialogul dintre cele două culturi, or nu poţi fi şi una, şi alta; ori te interesează dialogul, ori te interesează exploziile. Pe Berg nu-l interesează dialogul. El şi scenaristul lui, Matthew Michael Carnahan, au inclus în echipa FBI-ului şi o femeie medic legist (Jennifer Garner) care, ajunsă la faţa locului, află că n-are voie să atingă nici un cadavru de musulman. E complet neplauzibil că FBI-ul nu s-a gîndit la asta şi tot ce se poate spune în apărarea lui Berg este că avea nevoie de un personaj feminin pentru a pune problema (problema diferenţelor culturale) într-o formă cît mai completă. Da, numai că nu pune problema în nici un fel interesant: singura concluzie cu care rămîi este că, pur şi simplu, i s-a părut picant să pună o americancă să defileze sub nasurile musulmanilor într-un tricou mulat. Ca un ziarist de scandal, Berg vrea să aibă toate datele problemei nu pentru a investiga mai profund, ci pentru a a vedea mai bine cum sar scînteile. Şi nici cealaltă investigaţie - cea poliţistă - nu e prea inteligentă. După multă muncă, experţii noştri intră în sfîrşit în posesia unui indiciu care i-ar putea ajuta să-l găsească pe Abu Hamza. Marele indiciu este că, dată fiind pasiunea lui de a construi bombe, lui Hamza s-ar putea să-i lipsească nişte degete. Dar pînă la urmă îl găsesc prin metoda favorită a filmelor de acţiune - aia care-ţi spune să aştepţi pînă cînd duşmanul încearcă să te omoare, să scapi, să-l urmăreşti pînă în bîrlogul lui şi să-l omori tu pe el.
Toate astea nu vor să însemne că filmul nu mi-a plăcut. Dimpotrivă. Mi-e şi ruşine să recunosc, dar filmul lui Berg, deşi nerespectabil, mi s-a părut (cum sînt convins că li s-a părut multor altora) mai pasionant decît un alt film recent despre situaţia din zonă, A Mighty Heart, care era inteligent, scrupulos, perfect respectabil. Homo cinematograficus e o fiinţă coruptă.