Dragă Robert,
"Emporium" nu înseamnă "imperiu". Înseamnă "bazar", Robert. Ca-n Toate pânzele sus, Robert. Ca la 2 Mai, Robert. Ca-n piaţă, dincolo de tarabele cu cartofi şi păstârnaci, acolo la adidaşi de vinilin şi blugi chinezeşti, Robert! "BAZAR", Robert, adică magazin mare unde se vând de toate! NU "IMPERIU", ROBERT!!!
... Robert (am uitat şi mai cum) e noua achiziţie traducătoricească a distribuitorilor noştri, care după cum vedem, calcă-n străchini chiar din titlu. Pe parcursul filmului, mai trânteşte nişte perle, în frunte cu porecla contabilului, Henry Weston (Jason Bateman), pe care o traduce "Contur". De ce? Pentru că în film se folosea un calambur: "accountant / Mutant"; aşa că Robert a crezut că inventează şi el unul: "contabil / Contur". Cred că duduile Puţiciu şi Cîrcea turbează de invidie c-o să le ia Zmeura pentru traduceri!
Dar să nu fim nedrepţi cu Robert: adevărul e că şi porecla "Mutant" era la fel de fără haz şi sens. Ca tot filmul, de altfel.
"Dacă nu v-am spus, v-o repet" (cum obişnuia să precizeze un apevist, în armată, la Caracal): cu filmele pentru copii nu-i de joacă! Ele constituie unul dintre cele mai dificile genuri cinematografice (lucru valabil şi pentru teatru, literatură, publicistică, etc.). Copiii sunt extrem de sensibili şi intuitivi (tocmai pentru că spiritul lor nu s-a sofisticat şi întortocheat încă), şi simt imediat când ceva e în neregulă, chit că n-au cunoştinţele necesare ca să explice despre ce e vorba; aşa că reacţionează în modul cel mai simplu şi nemilos: se plictisesc.
Să te afli în sală la acest "Bazar-minune" şi să fii înconjurat de copii care dau cu picioarele în tăblia scaunului din faţă, sau se tot sucesc să se uite la ferestruica pe unde nenea dă filmu' pe ecran, e o experienţă trist de elocventă. În acest timp, părinţii, mai binecrescuţi, stau cuminţi şi se tot întreabă:
- De ce Magorium ăla are două sute patruştrei de ani?
- Cine e el şi ce vrea?
- Şi de ce taman "Magorium", dom'le? Ce vra să zică numele ăsta?
- De ce i-a căşunat să moară / plece / dispară / dea-ortu-popii/kick-the-bucket chiar acum (în afară de explicaţiile lui cum că "e timpul" sau "asta e ultima mea pereche de pantofi")?
- Cum se leagă şi se pupă ditamai magazinul de jucării magice cu centrul New York-ului? De-afară cum se vede, ce se ştie şi ce nu...?
(Să nu-mi veniţi cu "hai, dom'le, că eşti cusurgiu, e basm, orice e posibil" - pentru că tocmai aici e-aici! Basmul nu e haos! Fantasticul, chiar şi cel destinat copiilor, are regulile lui - şi dacă nu le respecţi, se pleoşteşte şi cade în ridicol şi neveridic. Tocmai în asta stă măiestria fantasticului - în a face imposibilul credibil, prin iscusinţa povestitorului. Măiestrie care, în Bazarul lui Magorium, se remarcă printr-o desăvârşită absenţă.)
Cele câteva întrebări fără răspuns propuse mai sus nu sunt decât începutul. În genere, totul în acest scenariu (Zach Helm) se întâmplă fiindcă aşa vrea el. Nimic nu se justifică mai departe de câteva etichete cu lipici uscat - insuportabil de prăfuitele: "descoperă copilu' din tine", "descoperă magia din tine", "tu mai ai puterea de a visa?", "dacă crezi cu adevărat, poţi!", şi alte asemenea platitudini răsuflate. Dincolo de acest nivel strict declarativ, în film nu se întâmplă decât fleacuri. Magorium (Dustin Hoffman), cum am spus, dă-n primire, iar magazinul se deprimă (adică se decolorează în tonuri de gri închis) şi se nevrozează (adică magicăriile din el o iau razna). Molly Mahoney (Natalie Portman), managera care a fost copil-minune-la-pian şi s-a vărsat (de ce, nu ni se spune - probabil aşa credea Zach că-i "reţeta de personaj complex"), e complexată că nu va putea să facă faţă (de ce, din nou e secret; ca să ne complicăm inutil, de-aia). Numai că Magorium i-a lăsat un cub de lemn, care cic-o s-o ajute. Da' ea nu ştie ce să facă cu el, şi tot zice: "E doar un cub de lemn" - suspect scepticism, pentru o persoană care de mică vieţuieşte în plină magie, printre vrăji, şi a-nvăţat să le comită chiar şi ea, uneori, fără nici un fel de greţuri!
Mai e pe-acolo un plod, Eric Applebaum (Zach Mills), care are improbabilul hobby de a colecţiona pălării (nu vă faceţi speranţe: nu duce nicăieri, n-o să se întâmple nimic cu pălăriile alea - decât că Robert traducătorul-conturat-imperial le zice, în subtitluri, "şepci") şi de a umbla posomorât prin lume, plângându-se mereu că "Nu am nici un prieten". (Cu ruşine mărturisesc că, la vârsta lui, când aveam în clasă câte-un asemenea coleg depresiv, îi dădeam gustărica pe jos în recreaţie şi pantalonii asemenea în veceu; ce să-i faci, nici copiii nu-s nişte îngeraşi!). Ăstuia-i căşună pe contabilul cel nou şi workaholic (ăla, Mutantu' zis Contur), şi nu se lasă până nu se-mprieteneşte cu el. Cum reuşeşte? Foarte simplu: tot încearcă, şi deodată, hodoronc-Mariţo, îi vedem prieteni... (Apropo, merită un comentariu aparte secvenţa în care doamna Applebaum intră noaptea-n camera odraslei şi găseşte acolo un adult travestit în bufon care se scălâmbăie la fi-su. Cucoana zice: "Ce-i cu dumneata aici?", puştiul răspunde "He's my friend" - bine că nu zice "boyfriend", iar Mutantu' Conturat face bujori în obrăjori şi zice: "Eric, e târziu, cred c-ar fi mai bine să plec." Şi pleacă, petrecut de privirea contrariată a mămichii.)
Evident, imediat după asta, el începe să creadă în magie (de unde înainte, nu voia şi nu voia, neam!), aşa că se duce la Molly şi-o informează. Şi - ce să vezi? Nici nu-i dă bine raportul, că cel cub de lemn începe să se dea de-a bâldâbâca pe masă şi deodată zvârrrrr, îşi ia zborul prin magazin! Adică ei acuma văd că magia există!
Ca să nu par chichiricios, precizez doar atât: dacă tot filmul e împrăgesit, îmburdat şi plin de inadvertenţe, aici dă cu oiştea-n gard de-a binelea! Deci cubul ăla începe să zboare, şi prin asta o convinge pe fată că magia e pe bune - când toată problema era să crezi, să ai "puterea de a crede" (închei clişeul)! Dacă nu crezi până nu vezi cu ochii tăi, unde mai e credinţa?
Prin 1984, un regizor român despre care acum nu se mai ştie nimic, Willi Windhab, debutase cu un scurt-metraj intitulat O bucată de pâine: la sfârşitul războiului, soldatul descoperea că bucata de pâine primită în dar, cu sfatul de a nu desface pachetul decât când chiar l-a răzbi foamea, era de fapt o scândurică; dar gândul că mai avea un ultim pesmet de rezervă îi dăduse putere să reziste! Ei bine, aşa trebuia să se întâmple şi cu acest cub - nu să-l pună să zburătăcească prin magazin ca Pupăza din Tei!
Ar mai fi de spus că tot scenariul e plin de sub-ploturi antamate şi pierdute pe drum - cea mai mare decepţie fiind uşa aia cu comutator: o pui pe "House", şi dă pe scara locuinţei; o pui pe "balls" şi dă-n camera cu mingi; şi tot aşa. Ei bine, asta-i tot! Nimic altceva nu va face uşa aia, n-o să ne surprindă, n-o să rezolve nici o situaţie, nu nimic! Şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu cartea în care cauţi date despre jucărie şi apare jucăria însăşi, între jerbe de steluţe, şi cu maimuţa de pluş frustrată că Mutantu-Conturat n-o ia-n braţe, şi cu toate.
Ce-i drept, acest scenariu penibil, parcă scris de-o învăţătoare cu pile la C.N.C., ar mai fi putut să fie parţial salvat de-o regie cu scânteie - da' din păcate, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Pentru că tot Zach Helm e şi motoristul filmului, păcatele mele! Şi de un-să ştie el să filmeze ce n-a ştiut nici măcar să scrie? El ce face - îi zice operatorului să pună camera, dă "Motor!" şi-o lasă să filmeze. Şi cic-a făcut un film. Secvenţele sunt statice, convenţionale, greoaie - şi se pare că Zach simte undeva, în subliminal, treaba asta, pentru că supralicitează tot timpul, încărcând mizanscenele şi cadrele până la un nivel indigest: cu copii (falşi şi anchilozaţi), cu părinţi (mecanici şi automatizaţi), cu jucării (care-ţi iau ochii, da' mare lucru nu fac; de pildă, avionaşele pur şi simplu zboară la nesfârşit fără să obosească; atât), cu obiecte, şi mai ales cu C.G.I.-uri de factura aurelor şi dârelor de steluţe.
De menţionat şi că toată moartea cea vestită a lui Magorium, cu care ne-a bătut la cap tot filmul, se rezolvă într-un minut (Magorium se aşază pe un scaun, zâmbeşte, plan detaliu pe pantofi, şi unde e Magorium, nu văz pe Magorium, nu mai e Magorium!), iar finalul e şi mai economicos: Molly şi Mutantul îşi găsesc credinţa în magie, magazinul se colorează la loc, şi aflăm cine-n ce rol a fost, cum îi chema pe electricieni şi recuziteri, şi căror instituţii şi O.N.G.-uri le aduce Zach Helm prinos de recunoştinţă.
Dustin Hoffman joacă simplist şi convenţional; îşi scoate din trusă rânjeţelul, încreţitul din năsuc şi licărul din ochişori, pe care i le ştim din atâtea filme, şi-şi ia banii. Natalie Portman, nici măcar pe-atât. Personajul ei e atât de schilod pe dinăuntru, încât biata fată nici nu mai are pe unde să scoată cămaşa, şi e de-a dreptul ridicolă.
Singura calitate rămâne culoarea. Toată lauda pentru directorul de imagine Roman Osin şi scenografii Brandt Gordon şi Clive Thomasson, care au reuşit să compună o concepţie cromatică de bun-gust, evitând tot timpul riscul imens de a cădea în kitsch. Coloraţia filmului e bogată, proaspătă, cuceritoare - sau, dimpotrivă, la fel de convingătoare şi în episoadele "triste", când totul decade în cenuşiuri metalic-anatomice (cu unele rezonanţe, nu ştiu cât de voite sau nu, din Gieger).
Puţin, prea puţin pentru un film care se voia (şi trebuia să fie) o şampanie fără alcool, servită copiilor de Crăciun! Vorba fiului lui Valeriu Moisescu, care-n toamna lui 1980, văzând la televizor tot aşa o comedie fără nici un Dumnezeu, comenta: "Tăticule, filmul ăsta e cam stătător... Adică nu se suie-n sus, ca fasolea... Adică îi lipseşte o bilă!"
7 decembrie, 2007, h. 13:30-14:27
Bucureşti, România