Deschiderea celei de-a XI-a ediţii a Festivalului Filmului Francez, care a avut loc luni seară (26 noiembrie 2007) la Cinema Pro, a sunat într-adevăr a deschidere de festival. Prezentările au fost făcute de cineva (jurnalistul Constantin Drăgan) care a vorbit şi în română, şi într-o franceză perfectă, au fost şi trei invitaţi care au fost poftiţi pe scenă să spună două vorbe, traduse oglindă de un interpret. Chiar dacă spectatorii şuşoteau în timpul ăsta, ieşeau să vorbească la telefon sau îşi căutau locurile, cei trei invitaţi nu s-au eternizat pe scenă, simţind că spectatorii - în marea majoritate tineri - veniseră de fapt să vadă filmul de animaţie Persepolis, posesorul Premiului Special al Juriului de la Cannes (obţinut în acest an).
"Nu cred că există un raport între un scriitor bun şi un scenarist bun", a spus Philippe Claudel, scriitor şi scenarist, laureat al Premiului Goncourt des Lycéens, care luni a avut o agendă foarte încărcată, încheind ziua la Cinema Pro. "Unii dintre noi le exercită pe amândouă, dar fiecare dintre ele ţine de o pasiune comună, anume aceea de crea imagini - cu cuvintele sau cu pelicula. Cred că ar trebui acordată mai multă încredere scenariştilor care au suficientă imaginaţie pentru a-şi crea propria operă", a mai spus Philippe Claudel, referindu-se la voga ecranizărilor care i-ar pune în umbră pe scenariştii talentaţi.
În acest an, Institutul Francez şi Ambasada Franţei au adus mai mulţi invitaţi la Bucureşti. Pascale Brenstein conduce relaţiile exterioare la FÉMIS (fosta IDHEC), cea mai importantă şcoală de film din Franţa. Jean-Jacques Bouant e co-directorul secţiei Imagine la aceeaşi şcoală, iar Thomas Favel absolvent al IDHEC. Ei s-au întâlnit deja cu studenţii şi profesorii de la UNATC, prilej pentru Pascale Brenstein să remarce că între cele două şcoli există multe puncte comune, printre care şi acela că amândouă pregătesc profesionişti pentru toate meseriile din cinematografie. Scurtul speech al profesoarei a fost în parte amuzant, pentru că aceasta nu a putut să nu se refere şi la Cristian Mungiu şi la "nouvelle vague"-ul românesc şi să spună, curios, că "din cauza noului val românesc suntem azi aici".
După deschiderea oficială făcută de E.S. Dl. Henri Paul, Ambasadorul Franţei la Bucureşti, a urmat în fine aşteptata proiecţie, sala pe trei sferturi plină reacţionând bine la povestea autobiografică spusă de Marjane Satrapi (cu ajutorul lui Vincent Paronnaud). Persepolis se foloseşte de animaţie (una foarte simplă, minimalistă, cu precădere în alb-negru) şi de inocenţa genului pentru a face prin istoria personală a autoarei istoria ultimilor 40 de ai Iranului, trecând prin detronarea şahului şi revoluţia islamistă cu persecuţiile şi machismul ridicate la rang de lege de comisarii revoluţiei. În ciuda subiectului, filmul ajunge foarte uşor la public pentru că are foarte mult umor, o candoare care înmoaie inimile, dialoguri şi comentarii pline de miez şi nişte personaje pe care îţi vine să le iei acasă. Marjane Satrapi, care acum trăieşte în Franţa şi e aclimatizată la modul de viaţă european, găseşte tonul perfect şi detaşarea necesară confruntării propriului trecut şi a ambelor forme de intoleranţă - cea resimţită acasă şi cea suferită în primii ani europeni. Filmul, care are deja subtitrări româneşti, va intra şi pe marile ecrane de la noi.
Înainte de a participa la deschiderea Festivalului Filmului Francez, Philipe Claudel a venit la Librăria Cărtureşti, unde a vorbit despre romanul său recent apărut în limba română, Suflete cenuşii, primul dintr-o trilogie, dar şi despre romanul care încheie trilogia, Rapport de Brodeck, pentru care a primit, nu cu mult timp în urmă, Goncourt des Lycéens. "Mă interesează povestea, nu atât să-mi povestesc propria viaţă, care nu e chiar atât de interesantă", spune Claudel, care şi-a plasat acţiunea acestei trilogii în proximitatea războiului. Pentru că, explică tot Claudel, este interesat de observaţiile asupra condiţiei umane în circumstanţe dificile, în timpul războiului şi după război. "Vreau să ridic întrebări asupra umanităţii şi asupra condiţiei umane. Vreau să scriu cărţi cu care cititorul să-şi petreacă timpul, dar care să-l determine să-şi pună nişte întrebări". De aceea Claudel dezvoltă intrigi poliţiste care să-i permită să strecoare ţesătura de probleme. De exemplu, Suflete cenuşii debutează cu moartea unei fetiţe, iar autorul spune că a vrut să facă o paralelă între două crime: "crima asupra copilei şi cea uriaşă, asupra umanităţii. Ce e mai inuman: moartea unui copil sau moartea a milioane de oameni? Amândouă sunt crime îngrozitoare". În Rapport de Brodeck, "am vrut să scriu o parabolă, în care să nu conteze amplasarea spaţială şi temporală. Brodeck trebuie să scrie un raport în care să explice o crimă colectivă comisă. Povestind, scriind acest raport, Brodeck ajunge la propria sa memorie, pentru că Brodeck este un supravieţuitor al lagărelor de concentrare". Rapport de Brodeck va apărea în limba română cel mai probabil în toamna anului viitor, tot la Editura Polirom.
"Ce mă interesează în literatură este tragicul", a mai spus Claudel. "Cărţile mele nu sunt triste, sunt tragice. Tragic este să analizezi natura umană, frumuseţea şi contradicţiile ei. Romanul este ca un microscop, ca o lupă pusă asupra unui individ sau asupra societăţii: prin intermediul literaturii ne înţelegem mai bine ca indivizi", a mai spus prozatorul, adăugând că îl preocupă rolul limbii în punerea în scenă a tragicului.