Filme româneşti noi la noul festival NexT 2007

Prima ediţie a Festivalului Internaţional de Scurt şi Mediu Metraj NexT a fost tristă şi veselă. Tristă pentru că festivalul a fost înfiinţat în memoria lui Cristian Nemescu şi a lui Andrei Toncu (iniţialele numelor lor de familie sînt conţinute în numele festivalului). Veselă pentru că atmosfera a fost relaxată şi prietenoasă, studenţii au stat pe jos la Sala Eforie a Cinematecii, comentînd în timpul filmelor, dînd SMS-uri şi punînd întrebări la final, oftînd sau ovaţionînd după cum le-a plăcut filmul.

Festivalul a cîştigat mult în prestigiu, avînd încă de la prima ediţie un invitat de marcă, pe Walter Murch, monteur şi sound-designer care a lucrat cu Francis Ford Coppola, George Lucas şi Anthony Minghella şi care a susţinut un seminar într-o sală arhiplină. Filmele din competiţie (alese de Andrei Gorzo) au fost de calitate. Presa a avut la dispoziţie dosare complete. La puţine festivaluri de la noi am primit tot ce am avut nevoie încă de la conferinţa de presă, cu cîteva zile înainte de începerea "ostilităţilor".

A existat şi o secţiune Festival Friends, care a cuprins şi trei filme noi semnate de prieteni ai lui Cristi Nemescu şi Andrei Toncu. Aici a fost prezentat în premieră proaspătul scurtmetraj al lui Radu Jude, Dimineaţa, realizat după scenariul scris de regizor împreună cu directorul său de imagine, Andrei Butică. Un film reuşit, mult mai puţin trist decît scenariul său (l-am citit, are un final emoţionant, de puţine ori te emoţionează un scenariu), în care un taximetrist interpretat de Andi Vasluianu are o lungă cursă cu o clientă (Oana Ioachim), fugită de acasă (de la soţ, de la iubit...). Filmul e proaspăt şi bine scris, relaţia taximetrist-client, filmată de pe scaunul de lîngă şofer, e repetat sabotată de bombiţele simpatice aruncate de taximetristul Sorin, băiat din popor, dar bine intenţionat, ce încearcă să-şi agaţe clienta care e şi din alt mediu, şi mai mare ca vîrstă, şi mai neantrenată, se pare, pentru relaţii. Probabil că Radu Jude a mizat pe nepotrivirea celor doi actori, pe lipsa lor de alchimie pentru a construi un lovestory imposibil din ziua de azi, o scurtă întîlnire cu apropouri la Jim Jarmusch şi la Night on Earth.


Scurtmetrajul Apă, dedicat lui Cristian Nemescu şi Andrei Toncu

Andi Vasluianu a fost taximetrist şi în Trafic-ul lui Cătălin Mitulescu. Gabriel Spahiu a fost şofer pe troleibuz în Marilena de la P7 şi şofer pe ambulanţă în Moartea domnului Lăzărescu. În cel mai recent film al lui Paul Negoescu - tînăr cineast despre care începe să se vorbească şi care are un foarte bun scurtmetraj, Examen, nominalizat la Premiile Gopo -, Gabriel Spahiu e tot şofer. Şi tot de taxi. A ajuns şi la noi clişeul taxiului ca ciob de oglindă a existenţei, ca pauză de-o cursă în destinele a două personaje ce se duc pe urmă care încotro. Cel mai recent film al său, Acasă, prezintă drumul parcurs de taximetristul interpretat de Gabriel Spahiu, de la autocarul venit din Spania pînă la locuinţa clientului sosit acasă de Crăciun. De la beculeţele din centru, aderarea la UE şi aglomeraţie, discuţia se leagă şnur, textul lui Paul Negoescu strîngînd cam toate clişeele de limbaj din transportul cu taxiul de azi şi din conversaţiile omului simplu despre starea naţiunii. Din păcate, există o senzaţie de nenatural în conversaţia şoferului cu clientul interpretat de Marian Râlea. Din fericire, finalul ridică filmul. Familia căpşunarului e prea puţin emoţionată de venirea acestuia, soţia îl sărută în aer, fiica scrie SMS-uri, nepotul întreabă "Ce mi-ai adus?". Ca-n viaţă.

Scurtmetrajul Apă este, după Apartamentul şi Canton, al treilea dintr-un decalog despre natura umană intenţionat de Constantin Popescu. Filmul e dedicat lui Cristian Nemescu şi Andrei Toncu (aşa cum Canton era dedicat lui Cătălin Cocriş), motto-ul luat din Gellu Naum ("Erau începuturile moi ale cercului. Grădinile justificate...") deschizînd şi în acelaşi timp închizînd cercul unei existenţe sisifice. Soldaţii care pîndesc nişte adversari ruşi presupuşi a umple tranşeea din faţă sînt, de fapt, prizonierii propriei existenţe şi ai propriilor greşeli - ca noi toţi. Povestirea Eclipsa a lui D.R. Popescu e doar cadrul, rama. Filmul e foarte frumos, dar în spatele detaliilor pigulite, al extremei clarităţi a imaginii, Apă e profund autoreflexiv, îmbibat de o tristeţe existenţială, perpetuă şi fatalistă.