E greu să te mai bucuri de o biografie a lui Molière, după ce te-ai "spurcat" cu admirabilul film de Ariane Mnouchkine, din 1978. Dar, cum de-atunci au trecut aproape treizeci de ani (iar ai noştri nici măcar nu-l cumpăraseră, s-a văzut doar la A.C.I.N., Zilele Filmului Francez şi Biblioteca Franceză), actuala variantă are beneficiul unui public cvasi-virgin. Ceea ce, din păcate, nu rezolvă nimic, căci rar am văzut o operă mai inegală şi o abordare mai păguboasă a unghiului biografic, în general - poate doar în acea secvenţă din Războiul Independenţei, de Vitanidis, în care Peneş (Papaiani) îi povesteşte lui Alecsandri (Tudor Gheorghe) cum a fost la Griviţa, aproape în versuri, de parcă bietul Bard de la Mirceşti nici să rimeze n-ar fi fost în stare.
D'accord, în tinereţea lui Molière există o pată albă: nimeni nu ştie unde-a fost şi ce-a făcut, la un moment dat, prin 1644. Pornind de aici, Laurent Tirard inventează o posibilă poveste, care chipurile ar fi influenţat toată cariera artistică de mai târziu a marelui om de teatru. Nobilă şi lăudabilă intenţie, numai că respectivul episod pseudobiografic (care ocupă virtualmente tot scenariul acestui film - Tirard şi Grégoire Vigneron), deşi credibil angrenat în viaţa reală a lui Jean-Baptiste Poquelin, derapează curând pe cea mai pernicioasă cale: ce să vezi, tocmai în acea casă, şi printre acele personaje şi situaţii, s-au aglomerat majoritatea modelelor regăsite ulterior în comedia molièrescă! Pe amfitrion îl cheamă Jourdain (şi încă de la-nceput e înconjurat de instructori), nevastă-sa se numeşte Ermile, Jean-Baptiste însuşi se deghizează sub pseudonimul Tartuffe, şi aşa mai departe. Pe lângă aceste prime două piese - care domină cu neruşinare, chiar şi la nivel epic, tot scenariul - regăsim cu toptanul motive din Les femmes savantes, Les précieuses ridicules, Le malade imaginaire, L'avare, şi multe altele. Nu e nevoie să fii un expert în istoria şi teoria artei ca să ştii că, îndeobşte, orice operă combină, concentrează şi distilează experienţe şi surse de inspiraţie ample şi diversificate din viaţa autorului, şi că biograful care se respectă, oricât de mult ar romanţa povestea, menţine acest model logic şi psihologic. Aici, lucrurile stau taman pe dos: dramaturgul trăieşte în doar câteva luni o experienţă care ulterior se va desface, în evantai, spre a genera majoritatea capodoperelor lui comice - plus varii atitudini de artă şi de viaţă, preluate de la muza inspiratoare Elmire. Frumos, înălţător, emoţionant - şi nici veridic, nici raţional, nici convingător. Superficial şi didactic - ba mai mult, ireverenţios la adresa artistului: adică bietul Molière a avut nevoie să le primească pe toate de-a gata - până şi scena cu ascunsul sub masă, din Tartuffe, s-a legat de la sine! El doar le-a aşternut pe hârtie şi s-a semnat - cum zicea D.R. Popescu că făcuse, cu Aceşti îngeri trişti!
Ca atare, orice demers analitic asupra scenariului îşi cam pierde utilitatea, de vreme ce toate procedeele structurale şi narative se subordonează acestui scop compromis din start. Da, de acord, povestea e articulată abil, curge fluent, are tensiuni, surprize, umor - ei, şi? Toate devin extrem de greu acceptabile, sub semnul falsităţii auctoriale care le domină. Iar situaţia se agravează cu atât mai mult, cu cât nici în final, barem, nu are bătaie lungă. Revenind în "prezentul" aflat la treisprezece ani distanţă de sejurul în casa lui Jourdain, nu aflăm decât că burghezul s-a pocăit şi a devenit un devotat tată de familie, că Elmire (acum muribundă de ftizie) a rămas aceeaşi mamă şi soţie exemplară, doar c-un colţişor din suflet rezervat până la moarte fascinantului ei vizitator, ba mai mult, că ea însăşi l-a lămurit s-o lase moartă cu ambiţiile de tragedian şi să-şi recunoască geniul comic, şi că toată opera lui de mai târziu se revendică de-acolo. Cum ni se predă această lecţie? Foarte simplu: trupa lui Molière e pe scenă, şi publicul face ha-ha-ha. Şi iar ha-ha-ha! Şi hi-hi-hi - pentru variaţie. (Ce distanţă, de la acest demonstrativism şcolăresc până la acea ascensiune mesianică din finalul filmului lui Ariane Mnouchkine!)
Se impune ca spectatorul să fie avizat asupra tuturor acestor puerilităţi, pentru a-şi fixa ştacheta aşteptărilor la un nivel rezonabil, evitând riscul dezamăgirilor care-i pot parazita percepţia calităţilor filmului - deloc de lepădat! În primul rând, deşi ratează atât de lamentabil la nivel de scenariu, Tirard se salvează în bună măsură cu regia, care e coerentă, consistentă şi convingătoare. Secvenţele, construite solid, rotund şi expresiv, sunt conjugate într-o naraţiune antrenantă, care parcurge pe nesimţite cele două ore încheiate ale proiecţiei, compunând o convingătoare panoramă de moravuri şi uzanţe ale vremii - în special graţiozităţile super-ridicole ale "bunelor maniere" din anii Regelui Soare (una dintre cele câteva instanţe în care înţelegem în profunzime, nu doar expozitiv, ce anume l-a inspirat pe Molière). Fresca de epocă e completată de admirabilele decoruri (Véronique Melery) şi costume (Gilles Bodu-Lemoine, Pui Laï Huam, Pierre-Jean Larroque), filmate cu o desăvârşită inspiraţie plastică de către Gilles Henry. Şi, evident, se distinge în primul rând regalul actoricesc al lui Fabrice Luchini în Monsieur Jourdain - comedie de cea mai bună calitate, mobilă şi nuanţată, sclipitoare şi profundă, schimbând fulgerător registrele de la fanfaronadă la melancolie şi de la suficienţă năroadă la isteţime abilă. Îl secondează fermecătoarea Laura Morante - o Elmire care reuşeşte să rămână şarmant-seducătoare chiar şi la vârsta ei mai mult decât coaptă, în esenţa unui rol compus cu fineţe şi scânteieri delicate. Abia în urma lor l-aş plasa pe interpretul rolului titular, un Romain Duris destul de rigid şi egal cu sine însuşi - mult mai convingător în rolul omului de teatru Molière (actor, animator, mentor, dramaturg), decât într-al omului pur şi simplu. Edouard Baer (Dorante) şi Fanny Valette (Henriette Jourdain) completează convingător distribuţia, urmaţi de Ludivine Sagnier (Célimène), la un nivel mai convenţional. Celebrii Béjart din trupa lui Molière sunt identificabili ca atare numai pe genericul final.
Dacă, aşadar, renunţaţi la orice expectativă de a vedea cu adevărat "viaţa lui Molière", pregătindu-vă pentru un joc cam naiv de-a "ce-ar fi fost dacă", vă veţi amuza, de bună seamă, la această ficţiune cvasi-biografică imaginată "ca o piesă de Molière". Deşi, personal, dacă tot e vorba să facem din ceva altceva, prefer Cabala Bigoţilor de Bulgakov - ba mai mult: în conjuncţie cu Tartuffe, pe scena de la Icoanei, în 1981 - regia lui Tocilescu. Oh, les beaux jours!
19 decembrie, 2007, h. 23:15-24:16
Bucureşti, România