"Nefericirea ascunde resurse comice ce nu trebuie ignorate", spune unul dintre personajele cheie din Molière, pseudo-biografie romanţată a părintelui comediei franceze şi responsabil pentru ceea ce azi e cunoscut drept "comedie de moravuri". Nimic mai adevărat, iar Jean-Baptiste Poquelin (pe numele său de scenă, Molière) a preluat toate defectele / refulările / nemulţumirile semenilor săi şi le-a expus, grotesc îngroşate, drept ceea ce erau de fapt: frivolităţi penibile lipsite de substanţă şi care meritau ridiculizate fără milă. Ceea ce încearcă, de altfel, şi Molière... filmul.
Pericolul cel mare, atunci cînd vizitezi o epocă clar fixată temporal şi specific conturată social cu intenţia de a o reda întocmai (inclusiv la nivelul replicilor) e să pici în desuet. Regizorul şi scenaristul Laurent Tirard (responsabil, în plan scenaristic, şi de Prete-moi ta main, 2006) a simţit însă capcana, şi a îmbrăţişat desuetudinea cu un twist post-modern. Prin urmare, a mixat Tartuffe (mai exact personajul omonim, dezbărat de ipocrizia cu intenţii malefice şi dăruit cu niscai calităţi de tip deus ex machina) şi Burghezul gentilom (mai exact plotul propriu-zis, cu parvenitul ce se visează aristocrat), două dintre cele mai reuşite comedii ale dramaturgului, şi le-a transformat în "portretul artistului la tinereţe", adică într-o realitate bazată pe ficţiune (sau invers). Nu intru mai mult în amănunte la nivel de story, daţi fuga la film şi-apoi la bibliotecă. În plan tehnic, însă, două-trei chestiuni tot trebuie subliniate. Molière trişează minim la nivel vizual şi renunţă la libertăţile oferite de regulile cinematice în favoarea unui aspect de piesă de teatru (decoruri puţine, scene ce se succed... ca pe scenă, fără montaj paralel, etc.).
Prin urmare, cea mai grea sarcină le revine actorilor, ce trebuie să-şi contureze personajele mulţumind şi capra (mimica şi gestica fidele manierismelor vremii) şi varza (rostirea replicilor "stil Ludovic") şi lupul (publicul de-al cărui feedback direct n-au cum, evident, să profite şi să se folosească). Iar compania în cauză, condusă de un Romain Duris cu totul surprinzător şi net mai bun în situaţiile bufe decît în cele cu încărcătură dramatică şi de un Fabrice Luchini irezistibil, ce oglindeşte la perfecţiune replica din deschiderea cronicii, se achită cu brio de datorie şi îl transportă pe privitor direct în Franţa provincială a secolului al XVII-lea. Cortina, deci.