Acum nouă ani, Cate Blanchett i-a dat pentru prima oară chip Reginei Elizabeth I - ea personal, că pân-acum rolul l-au mai jucat pe ecran vreo cincizeci şi cinci de actriţe, de la Sarah Bernhardt (1912), Flora Robson (1937, 1940) şi Bette Davis (1939, 1955), până la Dame Judi Dench (1998), Margot Kidder (2001) şi mai ales Glenda Jackson (1971-72 - după umila mea părere, cea mai elizabethană Elizabeth ever).
În filmul din 1998 (scris de Michael Hirst şi regizat de Shekhar Kapur), buna şi frumoasa Cate întruchipa o Elizabeth la tinereţe, înconjurată de alde Ducele de Norfolk, Sir William Cecil, zburdalnicul Leicester şi onerosul Walsingham. Anii au trecut, Elizabeth şi Cate au mai crescut (despre ladies nu e frumos să spunem "înaintat în vârstă"), aşa că acum aceiaşi Hirst (plus William Nicholson) şi Kapur ne oferă o pagină mai coaptă a domniei, şi anume perioada conflictului cu Spania şi a procesului lui Mary Stuart. Şi, într-adevăr, singurul rost al filmului este acela de "filă întoarsă", căci altfel nu aduce nimic nou. Cate e la fel de expresivă ca în primul film, Geoffrey Rush e la fel de Walsingham, iar Clive Oven (Sir Walter Raleigh) nu e nici de departe la fel de interesant ca-n Shoot'em up!.
Speriaţi, pesemne, să nu pice-n didacticism, Hirst şi Kapur au cătat o oarece "umanizare" a subiectului, insistând în primul rând pe relaţia reginei cu Raleigh, şi complicaţiile iscate de-aici. Pe de altă parte, au pedalat apăsat, la modul cel mai politically correct, în ton cu directivele de partid şi de stat ale Noii Ordini Mondiale, pe anticatolicism, în contextul ambiţiei lui Filip al II-lea de a învinge Anglia pentru a o readuce sub cârja papală, via Mary Stuart. Nu degeaba, în final, când de Armada s-a ales praful, sunt filmate insistent şi patetic o mulţime de cruficixuri scufundându-se au ralenti în adâncul mărilor, pe fundal de flăcări sus la suprafaţă.
Rezultatul e un scenariu haotic şi care şchioapătă la tot pasul, plin de fleacuri supralicitate şi esenţe expediate. Toată relaţia cu Mary Stuart, concurenţa la tron, intrigile, procesul, etc., e confuză (trebuie să fi citit istorie ca să înţelegi ce se întâmplă acolo), în schimb secvenţa decapitării e overreacting pân-la Dumnezeu - şi pân-la punctarea finală cu neapăratul hârşti, atât de la modă în lumea soundtrackurilor naturaliste din zilele noastre. De reţinut şi că Samantha Morton, cu tipologia ei de lăptăreasă din Obor, seamănă cu Mary cum semăn eu cu Chivu Stoica.
Pe partea cu spaniolii, au făcut ditamai personajul conotativ din Infanta Isabella (Aimee King), care ei-ce-să-ţi-povestesc numai cu-o păpuşă Elizabeth îşi găseşte să se joace, şi la-nceput, şi la mijloc, şi la sfârşit (de bună seamă, un fel de premoniţie a francizei Barbie!). Regalu-i tătâne, Jordi Mollà, arată bine-n rol şi joacă extrem de cabotin (dar o cabotinie lipsită de farmecul acelui Filip al II-lea pe care-l compusese Mircea Diaconu la Icoanei acum treizeci de ani, în Elizabeth a lui Paul Foster).
Totuşi, duda filmului este, din păcate, taman Armada, despre care se vorbeşte încontinuu ca despre a opta minune/catastrofă a lumii (depinde cine vorbeşte), şi care-i prezentă mai sărăcăcios şi mai neconvingător decât se întâmpla pe vremea bătăliilor navale filmate în baie (până şi-n corăbiile lui Errol Flynn arătau mai credibil). Măreaţa luptă finală e abulică, foarte economic filmată şi-n genere ambiţioasă să ia zmeura pentru anti-climax. Nu tu "formaţie vultur", nu tu strategie navală, nu nimic - concluzia fiind că englezii au învins fiindcă erau luminaţi la minte şi democraţi avant-la-lettre (copioasă secvenţa introductivă când Elizabeth declară că nu-şi va închide supuşii pentru delicte de opinie - zici că-i Burebista citând din Ceaşcă), pe când nesimţiţii de spaniolii asupreau poporul cu Inchiziţia. Nu lipsesc nici loviturile de tun care fac diverşi corăbieri să moară graţios printre flăcări şi cioturi de lemn, pe tânguieli corale, semn că pân-aici le-a fost.
De fapt, coralele abundă în tot filmul, însoţind de regulă filmările de pe travelling circular. Cum ţine să ne comunice că "e groasă, nene!", Kapur pune camera să se-nvârtească-n jurul actorilor, unghiulată în contre-plongée, până ne ia pe toţi cu ameţeli, iar la mixaj bagă cor care face: "Aaaaaa...!" Cel mai irezistibil efect e-n secvenţele epilogistice, când până şi Elizabeth se-aruncă-n nişte piruete din-astea de te miri că nu-i ia vântul peruca. (Sau poate nici nu era perucă, totuşi, că prea naturel îi fâlfâiau pletele când se juca de-a Jeanne d'Arc, călărind în armură în fruntea trupelor ca să le ţină un "spici" mobilizator - asta le-a plăcut aşa de mult cum a ieşit, c-au pus-o şi pe afişul filmului!)
Dac-ar fi să alegem şi ceva de soi din această continuă ridicare din umeri (cum zicea Maiorul Ştefan ţeapă că e ţara lui), ar fi, pe lângă a enşpea confirmare că Blanchett are talent, o scenografie de decoruri şi costume realmente frumoasă, şi o fotografie de foarte bună calitate, discret-expresivă şi folosind iscusit culorile şi lumina (mai ales în chiaroscuro) - cu condiţia să uităm felul cum o-mbucă regia cu scenariul, pentru că atunci începe să gliseze prin forţa împrejurărilor spre kitsch. Şi cam atât.
5 noiembrie, 2007, h. 22:00-22:56
Bucureşti, România