Călătorie în sufletul unui om - Trilogia evreiască: Shoah, versiunea Primo Levi

Fantomele ne-au luat de mână, privindu-ne cu drag fix în ochi, și ne-au luat la dans; ne-au arătat astfel că și ele au fost vii, ca noi, că au fost oameni și-au fost nevinovați, așa cum suntem și noi. Apoi au dispărut tot așa cum apăruseră, iar noi ne-am reluat cuminți locurile pe scaune, lăsând pe scenă un singur om chinuit de întrebări și de sentimente.

Și am simțit un moment - dovadă de cât de bine pusă în scenă a fost piesa - că și eu, ca și toți ceilalți spectatori, facem parte din mintea lui Primo Levi, că privirile noastre curioase nu-i dau pace, că suntem la fel ca oamenii-întrebări, sfredelindu-i mereu amintirile și nelăsându-l să se piardă în visul acela nemaipomenit de frumos în care învăța să zboare.

Nu cred să fi simțit vreodată un sentiment mai ambiguu decât cel de a te trezi înăuntrul capului unei alte persoane: deopotrivă minunat, revelator, copleșitor și grozav de trist.

Am fost bântuită de spiritele evreilor morți în lagăr, cu cântecul lor duios care-ți frângea inima, cu hainele negre și fețele luminate, și sufletele chinuite, dar foarte albe (reprezentate pe scena de grămăjoare de pantofi albi așezate în colivii).

M-am temut văzând cât de vulnerabilă poate deveni o ființă, atunci când este dezbrăcată de orice apărare și de orice sprijin.

M-au revoltat întrebările care se repetau și se tot învârteau: un intervievator ce caută mereu să descopere pizma și dorința de răzbunare care i-ar face articolul mai interesant, și pe care însa nu le poate găsi nicăieri în inima acestui evreu care nu mai dorește decât liniște; cele două femei, îmbrăcate parcă în uniforme, ce pun veșnic întrebări dure ca niște focuri de armă despre frica de moarte, și cheamă cu sadism amintirile de coșmar să se ivească.

I-am cunoscut diavolul personal - câte unul e prezent în mintea fiecăruia dintre noi, de altfel -, când lingușitor, când pervers de încântat, zbierând aceleași câteva versuri în germană, ritmice și de neînțeles pentru noi, acum, așa cum au fost cândva și pentru nou-ajunșii în lagăre.

Toate acestea, cumulate, alcătuiesc un vârtej de imagini și sunete greu de suportat chiar și atunci când privești din afară. Inima dă să ți se frângă, și tot ce o ține pe loc e visul. Visul în care învățăm să zburăm. Visul în care putem înlocui trenurile de marfă înghețate cu trenulețe hazliu pictate; visul în care poți să-i ajuți pe ceilalți și să te ajuți pe tine; visul în care sufletele celor dispăruți dansează alături de cei vii.

Rolul lui Primo Levi este jucat cu mare frumusețe: mai ales chipul actorului lasă să transpară o blândețe, o bunătate dar și o oboseală nesfârșită.

Prin lumină, muzică și costume, regizorul a gândit o impresionantă opoziție între bune și rele, între amintiri chinuitoare și gânduri liniștitoare; râul e complicat, răsunător, colorat în culori și lumini tari, binele alb-sidefiu îți leagănă sufletul într-un cântec duios.

Iar în timp ce părăsești scena nu poți decât să îți dorești ca Primo Levi să fi ajuns cu adevărat să zboare...

---

Nu uitați: Aplaudați doar dacă - și cît - vă place! O campanie inițiată de LiterNet.