Altă lehamite - Ambasadori, căutăm patrie (România, 2003), de Mircea Daneliuc

În timp ce încercaţi să urmăriţi Ambasadori, căutăm patrie, puteţi uita multe lucruri (de exemplu, ce înseamnă liniştea, sau ce înseamnă un film bun), dar nici o clipă nu puteţi uita de faptul că încercaţi să urmăriţi un film de Mircea Daneliuc. Nici o şansă. La un moment dat, Marius Stănescu se urcă pe un podium şi urlă: "Sînt ofticat! Ofticat!" Personajul său are motive să fie aşa: are o gaură în gît - o amintire din decembrie 1989, pentru care nu ştie cui să mulţumească; are de-a face cu şmecheri precum afaceristul sirian Masur (Serge Abiad) şi revoluţionarul român Titi (Horaţiu Mălăele); tot timpul are nevoie de morfină şi din cînd în cînd are nevoie să sune la poliţie şi să anunţe atacuri teroriste; la televizor are parte de ştiri cu terorişti (alţii decît cei care au tras în el - aceia nu mai interesează pe nimeni), iar atunci cînd microbiştii ies în stradă, are parte de revoluţii (parodii groteşti, crude, dar care, pe măsură ce trece timpul, ajung să se confunde din ce în ce mai rău cu revoluţia lui - nici ea nu mai interesează pe nimeni). Da, are de ce să fie ofticat, dar mi-e greu să cred că oftica lui va atinge cu adevărat pe cineva. Daneliuc ar putea să spună că asta-i problema noastră - nu ne mai atinge nimic. Dar e problema filmului, care este în acelaşi timp isteric şi istovit, suprapopulat şi pustiu, cacofonic şi monoton. Mi-a amintit de cuvintele lui W. B. Yeats "great hatred, little room": atîta oftică nu mai lasă loc pentru nimic - nici măcar pentru ea însăşi, căci duce la paralizie. În orice caz, ea nu mai lasă loc pentru artă.

"Un film nebun", scria Eugenia Vodă despre Patul conjugal al lui Daneliuc. "Filmul e aşa cum este, şi ca dînsul sîntem noi" - ceea ce poate că era parţial adevărat în legătură cu Patul conjugal şi poate că nu este cu totul neadevărat în legătură cu Ambasadori, căutăm patrie, însă, oricum, nu e suficient de adevărat, nici suficient de interesant ca să scuze un film care arată şi sună ca o casă de nebuni prost condusă. Apărătorii filmului vor spune - iar - că asta-i problema noastră: trăim într-o casă de nebuni prost condusă. Dar este - iar - problema filmului; dacă spui că România e de vină pentru istericalele din Ambasadori, e ca şi cum ai spune că Bad Boys II e un film prost pentru că reflectă lumea prost croită în care trăim. Într-un fel (din care sănătatea mintală şi-a retras ambasadorii), s-ar putea să ai dreptate în ambele cazuri, dar nu asta contează.

Contează faptul că, în Patul conjugal, tendinţa aceea către paroxism, apetenţa pentru apocaliptic, dădeau efecte puternice. Ambasadori e fără efect, ca două ore de zapping non-stop: nu te opreşti la nimic, nu rămîi cu nimic - decît cu sentimentul că numai operele complete ale lui Buster Keaton ţi-ar putea spăla urechile de urletele din film. Personajele trec atît de repede pe ecran, sînt atît de frenetice pentru ochiul tău, încît e de mirare că nu sînt prea frenetice şi pentru ochiul artistului, că îi lasă, totuşi, timp să le schiţeze.

Ca scenarist, Daneliuc nu şi-a pierdut magnetul pentru replici bune (un ambasador african uitat la Bucureşti se plînge de ţara lui - "n-are nici petrol, nu e nici în Europa"); ca regizor, lucrează bine cu actorii şi cu non-actorii (Rafael Malonga în rolul ambasadorului). Atîta doar că nimic nu are impact. Cecilia Bârbora, a cărei feminitate poate fi emoţionantă, dar al cărei personaj este demolat la propriu, fără sens, aproape că m-a mişcat spre final, într-un moment de linişte (cum i-o fi scăpat lui Daneliuc?), cînd îl roagă pe Marius Stănescu să nu se acrească. E un sfat bun, dar în cazul acesta s-ar putea să vină prea tîrziu. Nu neg faptul că, uneori, acrirea îi poate aduce unui artist viziuni extraordinare, pînă atunci inaccesibile, dar ea poate duce şi la această lehamite - nu faţă de lumea în care trăieşte, ci faţă de propria artă.

Şi totuşi, o parte din public a aplaudat în seara de gală. Poate că o parte din cei ce aplaudau o făceau din politeţe, sau din respect pentru necazurile acestui proiect (bani furaţi, cîteva săptămîni de filmare întinzîndu-se pe cîţiva ani). Dar e o falsă politeţe: în timp ce mergeam spre ieşire, aplauzele pentru Ambasadori îmi sunau ca nişte huiduieli pentru Iacob (1988) - un film bun, poate chiar mare. Ambele filme sînt semnate de Daneliuc, dar dacă le aplaudăm pe amîndouă înseamnă că trăim într-o casă de nebuni.