Lehamitea de loviluție - Ambasadori, căutăm patrie

Premiera filmului realizat de Mircea Daneliuc Ambasadori, căutăm patrie trebuia să aibă loc cu ani în urmă. Motive economice și conjuncturale l-au întîrziat de la dialogul firesc cu publicul. Întîrzierea premierei nu face din opera lui Daneliuc un film ratat sau datat, cum s-au exprimat elegant unii colegi, ci doar i-au arătat valabilitatea unui discurs, este drept nu atît de concis și bine construit ca în precedentele sale filme, dar care pune întrebări deranjante, condamnă de plano o societate și oferă soluții în stilul său caracteristic (simbolic, dar fără încărcătura metafizică din alte opere ale cineastului).

Un ambasador african căruia îi moare atașatul militar și pe care președintele îl lasă pradă austerității economice devine victima fanteziei unor escroci (unii cu bune intenții - Nelu, revoluționar rănit la gît și operat la München, Titi, ce-nvîrte afaceri dubioase). Nona, secretara ambasadorului, încearcă să-l salveze pe Nelu din dependența de morfină, dar cade chiar ea, în urma unui accident, victimă aceluiași sevraj. Escrocii încearcă să vîndă ambasada unor chinezi, aceștia se răzbună etc. etc. În toată această învălmășeală de întîmplări apare și personajul pictorului de portrete prezidențiale, interpretat de Mircea Daneliuc, alături de afaceriști arabi "noi îmbogățiți" ce petrec pe malurile Snagovului. Disperarea personajelor, care parcă plutesc într-o lume ireală, contrazice derizoriul decorurilor în care se petrec sărăcăcioase recepții diplomatice, disoluția societății are drept contrapunct soluția simbolică a finalului, în care singurele personaje dotate de cineast cu o anume puritate - secretara Nona (Cecilia Bîrbora), ambasadorul Patrick (Rafael Malonga) și Nelu (Marius Stănescu) - încep să vorbească într-o limbă necunoscută, ce are nevoie de traducere în limba română.

Registrul tragicomic al acestui pamflet, care nu-și poate pierde vigoarea din moment ce zilnic suntem bombardați de știri aiuritoare (caragialești sau ubuești) despre isprăvile guvernanților, poliției sau magistraturii, rămîne însă afectat de arhitectonica prolixă a scenariului, de mișcarea precipitată a personajelor, de relațiile lor nu întotdeauna fericit explicate sau motivate.

Mircea Daneliuc se dovedește și aici un excelent autor de distribuții, actorii săi conturînd roluri și figuri memorabile, chiar dacă ansamblul poveștii poate scăpa spectatorului. Droguri și violență, securiști acoperiți sau nu, birocrație în tranziție, afaceri oneroase cu certificate de revoluționar, false proteste și mizanscena unor atentate traversează filmul într-o aglomerare ce avea nevoie de un ton mai detașat, de o complicitate a unui limbaj eliberat de coloratura cu orice preț. Construcția dezordonată și nu mereu consecventă sieși nu duce filmul la nivelul unei ratări, ci al unei priviri ce poate deranja, a unei priviri incomode, valabilă și astăzi, la cinci ani de la terminarea peliculei.

Rafael Malonga în rolul ambasadorului african (muncitor necalificat) face o compoziție de zile mari, alături de Marius Stănescu, Cecilia Bîrbora, Mircea Rusu și Horațiu Mălăele. Filmul ar trebui să fie prezent la cîteva festivaluri internaționale pentru a se confrunta cu "oglinzile" altor cineaști din Est față de propriile "loviluții".

Să sperăm că viitorul proiect al regizorului - Mam'mare -, realizat după un scenariu propriu, nu va avea aceeași soartă ca Ambasadori, căutăm patrie. Mircea Daneliuc a pierdut prea mult timp pentru cinematografia românească pentru a mai fi lăsat să șomeze așa cum s-a întîmplat pînă în prezent.