Matrix Revolutions - Drumul lui Neo

Porni Luceafărul... - îţi vine în minte atunci cînd Neo pleacă în cel mai dificil drum al său, cel spre Oraşul Maşinilor, drum pe care numai iniţiaţii pot avea inconştienţa să o apuce. Neo e acum mult mai eteric faţă de cum era în precedentele părţi ale trilogiei. Îl găsim de la început rătăcit între Matrix şi Lumea Maşinii, într-un no man?s land figurat printr-o staţie de metrou albă şi goală. Mai puternic şi mai rupt de realitate, Neo apare totuşi ca un ins fragilizat, suferind, nici nu mai ocupă ecranul atît de des, dîndu-ţi senzaţia că pînă şi autorii, Andy şi Larry Wachowski, s-au hotărît să-l mai menajeze şi să-l lase în sferele lui înalte. Lui Keanu Reeves nu-i strică această imagine şi se achită bine de ea, dînd de înţeles că dă corp unui personaj care nu mai are corp, ci doar reflectează tot ce e în jur. Inspiraţi, autorii figurează energia prin flăcări şi cînd Neo mai parcurge o treaptă, cînd îşi pierde vederea, el începe să vadă cu ochiul interior peisajul în flăcări mai intense ori mai palide.



Matrix - Revolutions pare mai substanţial decît Matrix Reloaded, deşi la fel îţi dă senzaţia că trece repede şi că mare lucru nu se întîmplă în el. Această a treia şi poate ultima parte ni s-a părut mai spectaculoasă decît a doua şi nu pomenim decît de şuvoaiele de Santinele care se revarsă în interiorul Zionului, se despart în şuviţe şi înăbuşă victima ca nişte roiuri de albine şi de lupta finală, apogeul filmului, dintre Neo şi Agentul Smith (vegheaţi de sute de Smithi), în timp ce ploaia cade în rafale şi pumnul lui Neo trece încetinit printre stropi ca printre bobiţele de măzăriche (parcă se aude şi zgomotul gheţii lovite fir cu fir).

Cît priveşte povestea, ne îndoim sincer că toată lumea înţelege cît de cît ce se întîmplă în Matrix, şi poate nici nu e atît de interesant, intriga fiind un suport pentru confruntările vizuale. Altfel, Trinity revine cu lovitura sa de maestru, deja clasica The Double Eagle, cînd pluteşte în aer şi loveşte cu piciorul, figură care, nu ştim de ce, ne face s-o asemănăm cu o molie.

Dar mai mult decît în părţile precedente, şi e şi normal să fie aşa, Neo, personajul central, se apropie tot mai mult şi chiar se identifică cu rolul de Mîntuitor, poziţia lui răstignită din final, după ce l-a biruit pe Agentul Smith, distrugîndu-l din interior, convingîndu-i şi pe cei mai sceptici de direcţia spre care băteau fraţii Wachowski.



Probabil trebuie ca, într-o posibilă nouă parte a filmului, Neo să apară de Apocalipsă. După ce l-au spălat în primele două părţi în apele budismului, fraţii Wachowski se pare că i-au rezervat lui Neo un singur statut.

Cum nu votăm cu filmele cu iniţiaţi, făcute pentru marele public, dintr-o reţinere care ne face să credem că sunt lucruri pe care lumea nu trebuie să le primească în schimbul banilor pe biletul de intrare, ne vine cu atît mai greu să digerăm şi limbajul iniţiatic în care fenomenul Matrix se învăluie. Drumul lui Neo spre adevăr, călătoria lui Neo, pînă şi Agentul Smith, al cărui eu s-a dezvoltat şi a fost eliberat (citate din caietul de presă) vin totuşi în întîmpinarea unui public şi a unei societăţi în derută, lucru ce ar explica succesul filmului, pe lîngă nivelul ireproşabil, novator al realizării tehnice. Probabil că nu peste puţină vreme se va trece şi la ecranizarea cărţilor lui Castaneda, iar saltul în abis va fi executat prin acrobaţiile cu cablul.