Însă povestea mafiotului care vinde droguri, deţinând supremaţia pieţei a devenit din '79 până în prezent atât de banală încât previzibilul e pretutindeni în cele două ore şi jumătate ale filmului. Elevii şi-au imitat întocmai maeştrii, astfel că inedită, pentru noi, acum, este doar originea lui Frank, căci nicicând până atunci un mafiot de culoare nu dominase piaţa drogurilor. Frank şi-a organizat afacerea precum clanurile italiene - semănând teroare pe străzi şi conducând prin intermediul familiei, singura de încredere.
Răzbunări, reguli, asocieri, totul e în stil italian. Cum poate conduce un om de culoare o reţea de traficanţi? "E ţara tuturor posibilităţilor", spune Frank. Regula după care se conduce e simplă: să nu atragi atenţia asupra ta prin nimic. Nimic strălucitor, care să atragă privirile. O regulă încălcată în momentul în care o zăreşte pe Miss Puerto Rico, trofeu strălucitor şi preţios.
Cu o abilitate vicleană şi elegantă totodată, Frank va reuşi să murdărească şi cel mai înalt ideal american - steagul, sub el ascunzându-se drogurile aduse din Asia. Va împânzi piaţa cu prafuri pure şi ieftine, pedepsindu-i pe cei care îi vor pângări numele prin diluarea drogurilor sale. Un gangster cu principii, chiar dacă se ascund sub trupurile celor căzuţi în Vietnam.
Principii are şi poliţistul necorupt, Richie, cu care nu doreşte să mai lucreze nimeni deoarece a găsit un milion de dolari, nemarcaţi, şi i-a predat la secţie. Îi va fi destul de greu să-şi formeze o echipă antidrog, cu poliţişti cinstiţi când străzile sunt pline de colegi care protejează infractorii, dar şi mai greu îi va fi să dea de urma capului Mafiei. Greşeala lui Frank - strălucirea, epatarea - îl va pune pe Richie pe urmele sale şi de aici încolo chiar putem părăsi sala de proiecţie şi să ne imaginăm sfârşitul: la Frank se poate ajunge prin trădare de către un membru şantajabil, al familiei, transportul de droguri este supravegheat şi demascat, nimic nou nici măcar în scena arestării lui Frank.
American Gangster, povestea măririi şi decăderii lui Frank Lucas, câştigă prin interpretare ceea ce pierde prin redarea veridicităţii. Balanţa rămâne egală, deşi când ai senzaţia de "déjà vu" parcă ţi-ai dori să fii un pic luat prin surprindere, chiar şi în detrimentul istoriei.