Puterea de a trăi mai departe - Requiem

E o realitate uşor de dovedit chiar prin numărătoarea pe degete: în ultimele stagiuni, teatrele din afara Bucureştiului au fost mult mai rapide în absorbirea inovaţiei, a limbajului modern, a unei producţii desfăşurate cu ochii spre marile capitale europene şi cele ale Americii Latine, mai curând decât spre nazurile şi răsfăţurile dâmboviţene. Coabitarea creatoare dintre Teatrul Naţional din Craiova şi regizorul Silviu Purcărete a molipsit Teatrul din Sibiu (a cărui evoluţie ar merita poate o discuţie separată), Teatrele din Cluj-Napoca, atât Naţionalul, cât şi Teatrul Maghiar de Stat, lucrează cu Andrei Şerban cu atâta succes încât s-a propus înfiinţarea unei linii speciale de transport pentru cei doritori să vadă spectacolele acestor trupe dirijate de un mare regizor. Vin mereu surprize de la Timişoara, de la Braşov, de la Piatra Neamţ şi mă rezum acum doar la cele mai recente oferte. Prezenţa lui Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija, Victor Ioan Frunză, Tompa Gábor, Radu Afrim, Bocsárdi László, Alexander Hausvater în multe colective din ţară a contribuit la diversificarea mijloacelor actoriceşti, la ridicarea barei ambiţiilor la uitarea acelui "merge şi aşa". Nu înseamnă că a dispărut de peste tot şi întotdeauna.

S-au înfiinţat teatre unde nici cu gândul nu gândeşti şi lupta lor pentru existenţă nu se duce doar pe plan material, ci şi pe cel al elaborării unei estetici distincte. Libera circulaţie a persoanelor şi ideilor a stimulat ambiţiile unor colective teatrale care trăiau cu perspectiva unei bătrâneţi anonime. Aceeaşi liberă circulaţie a stimulat şi multe montări grăbite, elaborate doar cu gândul la onorariu, ţâfne şi polemici meschine.

Pe această piaţă extrem de agitată, cu câştiguri fabuloase şi falimente spectaculoase apar mereu noi jucători, cărora nu curajul le lipseşte.

Unul dintre aceşti noi jucători, Teatrul Municipal Bacovia din Bacău se străduieşte cu răbdare şi efort să-şi facă loc. Prezenţa lui Victor Scoradeţ - teatrolog de prestigiu, excelent cunoscător al teatrului modern - pe lângă tânărul director Adrian Găzdaru este de natură să supravegheze un parcurs nu lipsit de obstacole. Aici nu s-ar pune problema saltului de la tradiţie la modernitate, ci de la principiul minimei rezistenţe la pariul cu necunoscutul. Şi dacă turneul din vară cu opt spectacole a oferit peisajul accidentat al acestui itinerar, gradul diferit de disponibilitate al trupei de a se adecva la lucrurile în care nu crede, recenta premieră văzută la Bacău - Requiem de Hanoch Levin, în regia lui Alexander Hausvater - este un semn bun prin toate implicaţiile sale.

Ca de obicei, Hausvater izbuteşte să creeze pe scenă simbioza elementului realist cu cel fantastic: nu ne mirăm cînd morţii vorbesc cu vii, cînd îngerii vin să-i înveţe pe bieţii omeni ce-i de făcut într-o situaţie aparent fără ieşire, în singura situaţie fără ieşire: moartea. Dar în spectacolul lui Hausvater, moartea se integrează în bucuriile şi tristeţile vieţii, durerea aparent insuportabilă se diluează în puterea omului de a trăi mai departe. Actorii acceptă sistemul unde partiturile solo se înscriu într-un cor adesea fără cuvinte şi izbutesc, tocmai de aceea, să se facă remarcaţi. E o lecţie pe care n-ar trebui s-o uite. Am reţinut contribuţiile lui Viorel Baltag, Daniela Vrînceanu, Bogdan Matei, Gabriel Duţu.

Necontenita mişcare în cerc a personajelor, niciodată monotonă şi mereu expresivă, oprită doar de neputinţa doctorului de a face ceva pentru sufletele care pleacă, îngerii zburători la joasă înălţime, vioara şi în special scenografia, luminile şi costumele (Gelu Risca) construiesc ambianţa străină a spiritualităţii iudaice, dar şi pe cea dureros de familiară, atît de general umană a durerii şi iubirii, a plângerii când sufletul se desparte de trup. În ritualul de înmormântare iudaic, trupul gol este înfăşurat într-un giulgiu şi aşa apar şi morţii din spectacolul lui Hausvater şi nu e nimic pornografic în acest obicei. Pornografia e în ochii celui care priveşte.

I s-ar putea reproşa regizorului scăderi de ritm, o anumită aglomerare de simboluri nu întotdeauna inteligibile, dar căldura emanată de concepţia regizorală însoţind personajele pe drumul bănuit de noi fără întoarcere ne trimite la acest spectacol ca la o privire pe gaura cheii la Ultima staţie.