Toate femeile sunt la fel: şi cele blonde şi cele brune - Don Juan

Indiferent de gradul de instrucţie şi fără a ţine seama de cantitatea de lecturi, toată lumea ştie cine a fost sau ce este un Don Juan: un bărbat care trece de la o femeie la alta, fără a le iubi pe niciuna şi deşi ştiu asta, femeile cedează, ba chiar aleargă ca nebunele după el, doar-doar vor obţine o privire, un sărut sau chiar ceva mai substanţial. Aşa cum era firesc, teatrul i-a dat acestui personaj - real sau imaginar - cuvenita atenţie şi caracterul lui a fost motivat în felurite chipuri, dar succesul lui aşa cum ni-l înfăţişează literatura, la margine realului a rămas un mister. Şi misterul este atractiv. În înfăţişările lui medievale sau renascentiste, în interpretări moderne, de la Tirso de Molina până la Teodor Mazilu şi Max Frish, dicţionarele literaturii dramatice înregistrează zeci de intrări la capitolul Don Juan. Dar oricâte interpretări literare i s-ar da, viaţa lui Don Juan se desfăşoară pe scenă şi bărbaţii care îl joacă în toate limbile pământului explică fiecare în felul său de ce părăseşte el femeile care îl iubesc şi pe care el le doreşte. În limba română, textul tradus şi adaptat de Alice Georgescu izbuteşte să-i fie fidel lui Molière şi inteligibil pentru spectatorul contemporan.

Marius Stănescu actorul din rolul titular al spectacolului montat de Bocsárdi László la Teatrul din Ploieşti e fermecător ca bărbat, irezistibil ca interlocutor, atrăgător tocmai prin inteligenţa cu care susţine cele mai contradictorii ipoteze, fascinant chiar când îşi expune în termeni mondeni ticăloşia, întotdeauna singur. E singur, pentru că în pariul său etic cu Divinitatea aceasta nu-i răspunde.

Spectacolul începe cu o moarte aparentă: în cubul supraluminat (decor neutru cu câteva obiecte multifuncţionale ca sens realizat de Bartha József) cîţiva oameni se străduiesc să reînvie un înecat prin respiraţie artificială. Reuşesc: Don Juan trăieşte şi nu a pierdut nimic din vitalitatea care tulbură lumea din jurul său. Într-una dintre secvenţele memorabile ale spectacolului, uşile mascate în cubul decorului se deschid şi apar pe scenă femeile lui Don Juan, toate la fel, îmbrăcate aidoma, cu gesturi coordonate de acelaşi ritm: "femeile toate sunt la fel, şi cele blonde şi cel brune", cânta un celebru cântăreţ de romanţe din Bucureştiul interbelic. În spaţiul de niciunde al scenei într-un timp convenţional, Don Juan în interpretarea lui Marius Stănescu consumă aceeaşi experienţă: a unei experienţe umane lipsite de surprize chiar şi atunci când moartea e la pîndă. Modernitatea interpretării propuse de regizor provine din puterea sa de a da respiraţie scenică gândirii. Don Juan nu este un fustangiu, este o persoană inteligentă, conştientă de contradicţiile inerente vieţii, încercând mereu să se situeze cu un pas înaintea primejdiilor mundane. Gândul este cel care împinge acţiunea şi Pálffy Tibor (de la Teatrul Tamási Áron din Sf. Gheorghe) în rolul lui Sganarelle susţine ideea regizorală printr-un desen grotesc care nu ocoleşte gestul realist: adevărurile comune rostite de el provoacă jerbele de artificii ale gândirii lui Don Juan, prin Sganarelle, Don Juan se defineşte şi îşi modelează comportamentul. Un fenomen din ce în ce mai greu de găsit: un cuplu scenic care susţine dinamica spectacolului, actorii funcţionează solidar, contribuind nu doar la propria împlinire, ci şi la forţa de impact a reprezentaţiei.

Actorii Teatrului Toma Caragiu din Ploieşti funcţionează solidar cu rigoarea concepţiei regizorale şi pomenindu-i doar pe Mihai Calotă, Nicolae Urs şi Ada Simionică nu fac decât să cedez unei memorii subiective confruntate cu o remarcabilă realizare de grup.

Bocsárdi László este un regizor matur, cu o personalitate bine definită, capabil să dovedească că are talent nu doar criticilor, ci şi artiştilor cu care lucrează, ci, ceea ce e poate cel mai important, publicului doritor să revină la o iubire veche de câteva mii de ani: Teatrul.