Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Concert Placebo

Placebo, o întîlnire aşteptată


Dilema Veche, august 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Stuck between the do or die, I feel emaciated. Sînt cuvintele care deschideau cel mai spectaculos debut rock britanic al anilor '90. Se întîmpla în '96, cînd trei tipi de cam 25 de ani, un scoţiano-american bisexual (Brian Molko, voce/chitară), un suedez gay (Stefan Olsdal, bass) şi un englez hetero (Steve Hewitt, tobe), răbufneau în mijlocul muribundei scene BritPop - cea căreia Radiohead îi cîntaseră deja prohodul cu The Bends. Placebo, debutul lor omonim, ne făcea cunoştinţă cu vocea nazală, stridentă, adolescentin-androgin-sfidătoare (pe măsura look-ului incert afişat) a lui Molko şi cu versurile sale ce pictau în culori extrem de vii angoasele existenţiale ale unor tineri confuzi, ce nu-şi găsesc sensul - Bruise Pristine, Bionic. De la conştiinţa descompunerii începute de la prima suflare (Teenage Angst) sau introvertirea exacerbată (36 Degrees) pînă la schimbarea rolurilor (sexuale, desigur) - Nancy Boy. Totul îmbrăcat în chitări puternic distorsionate venite pe filiera indie americană (de la Velvet Underground la Pixies), ritmuri glam rock, accente grungy şi ecouri din gotici englezi.

Molko a devenit brusc favoritul ziarelor (dog boy, media whore it's who the hell you take me for avea să scrie mai tîrziu în Ask For Answers) pentru că în interviuri vorbea nonşalant şi fermecător despre aceleaşi teme ca şi cîntecele: droguri, confuzia sexuală, teama de moarte, viaţa văzută ca un continuu party strălucitor şi epuizant. Din aceleaşi motive, devine şi o ţintă preferată, mulţi refuzînd să vadă intensitatea feroce dincolo de gura spurcată - e repede poreclit "piticul [are doar 1,55m] lubric" -, machiaje ţipătoare şi glitz. Doi ani mai tîrziu cuceresc Europa, cu Without You I'm Nothing, mai ales din pricina anatemicului Every Me Every You, prezent şi pe coloana sonoră de la Cruel Intentions. Acelaşi amestec de furie şi vulnerabilitate, piese imnice care te zgîlţîie definitiv (Pure Morning, You Don't Care About Us), listînd tot soiul de excese şi cel puţin două radiografii frisonante ale sevrajului şi dependenţei fizic/emoţionale (The Crawl, My Sweet Prince). Pentru piesa-titlu, îl conving chiar pe mentorul (lor şi al tuturor rătăciţilor sexuali ai planetei rock) David Bowie, deja fan, să îşi alăture vocea grav-maiestuoasă lamentului răvăşitor al lui Molko. Just, apar apoi în biografia nu-tocmai-deghizată a lui Bowie semnată de Todd Haynes, Velvet Goldmine, unde, printre paietele, plasele & sclipiciul de rigoare, vorbesc wildian despre decadenţă şi resuscitează un clasic T-Rex, 20th Century Boy. Pe Black Market Music (2000), se aventurează în zone mai electronice, vocea pare uneori ascunsă în spatele instrumentaţiei şi distorsiunilor, încearcă chiar un pic de rap pe Spite & Malice - unde vocal e Justin Warfield, DJ & hip-hopper underground, devenit între timp jumătate din cea mai interesantă trupă nouă (şi rock!) a lui 2006, She Wants Revenge. În 2003 continuă explorările electro cu Sleeping with Ghosts (cel mai bine vîndut album al lor - peste 1,4 milioane de exemplare).

Dar dincolo de frigidizarea de suprafaţă care le aduce un blam cvasi-unanim, esenţa a rămas aceeaşi îmbinare de glam, sensibilitate alternativă şi transgresivitate gotică. Apoi tăcere, exceptînd colecţia Once more with Feeling (2004). Pînă cînd, în 2006, deşi mai toţi îi credeau terminaţi, revin în forţă cu Meds la chitările electrizante şi ritmul furtunos de altădată (Infra-Red, Drag), punctate de momente de angoasă sedată (Follow the Cops Back Home, In the Cold Light of Morning) şi un duet cu alt erou indie, Michael Stipe, pe Broken Promise. Plus atîtea referinţe la despărţire/final (nu doar în Song to Say Goodbye) încît să te pună pe gînduri. Căci în lumea uniformizată a muzicii de azi, unde alternativul devine noul mainstream, populat de trupeţi anoşti şi parcă fotocopiaţi în jeanşi, Converşi şi tricouri strîmte, e mai multă nevoie ca oricînd de provocarea ambiguă a lui Molko & co.

Pe 13 august 2006 vor fi la Arenele Romane. O întîlnire pe care eu una o aştept de vreo 8 ani. Fiindcă deşi numele lor trimite la un fals paleativ, reţeta e cît se poate de autentică.



 Toate articolele despre Concert Placebo


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Carmen Mezincescu


Alte articole

 Concert Placebo, Carmen Mezincescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer