Am aşteptat mult concertul ăsta, din perioada generic numită sfîrşitul adolescenţei. Pentru că de ei şi, mai ales, de vocea provocator-angoasată şi versurile mustind de excese medicamentoase & dubioşenii sexuale ale minusculului Brian Molko se leagă anii confuzi şi sordizi care au urmat terminării liceului. Without You I'm Nothing mi-a fost soundtrack o bună bucată de timp, iar o înregistrare live de la Benicassim cu My Sweet Prince, veritabilă mantră. N-am crezut niciodată că sînt o trupă mare (precum Smiths, Pulp sau James, primele exemple care-mi vin în minte), dar Placebo mi se pare, încă, unul dintre puţinele debuturi geniale ale anilor '90. Şi, oricum, m-au prins exact la momentul în care angst-ul lor teatral, incert şi post-puber să rezoneze înspăimîntător de familiar. Just nineteen, a sucker's dream, cum ar veni.
Rîndurile astea sînt doar un soi de explicitare a unei relaţii prea lungi şi intense ca să se mai poată pune problema dezamăgirilor sau aşteptărilor înşelate. Un rezon pentru care n-aş putea zice vreodată, precum amicul MV, căruia îi trimiteam mesaje nevrotice în lungile ore de aşteptare, "cel mai prost concert de la Arene!". Chiar dacă au cîntat puţin şi aproape exclusiv hituri, sonorizarea a dat ceva rateuri, iar în primele rînduri trebuia să te ridici din cînd în cînd pe umerii solizi ai unui prieten (merçi, Cătălin!) ca să nu te sufoci în marea de puştoaice pseudo-emo-gotice care ştiau, totuşi, pe dinafară cîntecele. Sînt momente cînd nu-ţi mai vine să fii cusurgiu, deşi te-ai lăsat storcoşit 3 ore între copii care-au juma' din vîrsta ta şi porţile absurd închise pînă în ultimul moment ale Arenelor Romane. Şi chiar dacă deschiderea cu palida lor copie locală (o combinaţie indigestă de Placebo & Linkin Park) te-a umplut de nervi suplimentari. Şi te bucuri ca un copil (bine, poate un copil cam ameţit) şi ţopăi cîntînd fiecare piesă nouă (live, tot Song to Say Goodbye şi Infra-Red sună cel mai bine) sau mai veche (Special Needs, Every You Every Me) şi simţi transpiraţia curgînd în valuri de pe tine şi nu-ţi mai pasă decît de faptul că de la cîţiva metri vin spre tine o voce şi un sound care-ţi pun în mişcare suficiente amintiri cît să rîzi, plîngi, urli şi tremuri în acelaşi timp, rememorînd toate stupizeniile pe care le-ai făcut şi toţi oamenii tembeli care ai fost cîndva. Un exerciţiu anamnetic, poate, terapeutic sigur, mai ales la bisul cu Nancy Boy şi Twenty Years, moment în care chiar n-a mai contat sau existat nimic...