Stau cu moartea în faţă. Flirtează cu două sicrie. Le ridică brusc capacele. Se uită uimiţi înăuntru. Se apropie în pielea aproape goală de spectatori. Tatonează moartea. Îi închid capacul. Zvîcnesc ca şi cum ar fi două elastice umane care-şi întind dorinţele cît pot de mult. Tac minute în şir sau rîd în hohote cu moartea la cîţiva metri de ei. O moarte grea şi gri. Nu se lasă intimidaţi de prezenţa ei fizică. O ţin aproape de tot ce trăiesc.
Cei doi actori care păşesc pe scenă ca şi cum ar călca pe ouă omoară în fiecare clipă cîte ceva şi trezesc la viaţă altceva. Declicul care le produce trecerea de la dialogul teatral la propriile trăiri este însuşi jocul. Înmormîntarea e o vieţuire la dublu. Bocsárdi László mizează pe dubla identitate a rolului, pe transferul de joc care menţine viaţa şi teatrul într-o sincronizare perfectă. Ceea ce actorul şi actriţa au de jucat e, de fapt, o limită fluidă. Este exact limita dintre replica pe care o au de spus pe scenă, ca actori, şi tensiunea erotică în care e concentrat tot ce li se întîmplă sau ar vrea să li se întîmple. Este, dacă vreţi, graniţa dintre teatru şi performance. Dintre convenţia prestabilită şi convenţia pe care o institui pe loc, cu toţi ochii aţintiţi la ce faci, transformîndu-ţi corpul şi propria subiectivitate în material permeabil.
Din acest punct de vedere, spectacolul regizat de Bocsárdi impune o limitocraţie. Şi accentuează tocmai staţionarea între, stabilitatea fragilă în vecinătatea sicriului, singura marcă înregistrată a vieţii. Un actor şi o actriţă au ceva de interpretat pe o scenă. Numai că, intermitent, se joacă pe ei înşişi. Trăiesc la vedere, cu toată ura, contorsionările, vulnerabilitatea în prim-plan. Performance-ul, umanitatea pusă la bătaie fără milă şi scrijelită pînă cînd spaţiul vital al fiecăruia e distrus, bate orice teatru. Decorticarea senzorială se face în forţă, pe nervii călcaţi în picioare ai celuilalt, într-o continuă boxare a mărturisirilor. Cei doi se provoacă, se fugăresc, se bat. Şi din cînd în cînd mai şi tac şi fac exerciţii de încălzire, de respiraţie. Îşi ţin spectacolul în formă. Apoi ea îi spune că e moartă după el, el nu mai ştie cum să o facă să tacă şi atunci o împachetează din cap pînă-n picioare în fîşii late de pînză albă.
Corpurile nu sînt folosite la intensitatea lor maximă
Textul lui Péter Nádas (1980) e scris pe două piste: filosofic-poetică şi convulsiv carnală. Din acest text, Bocsárdi face un spectacol cerebral, mai degrabă decît unul carnal. Un spectacol cu mintea, şi mai puţin cu intestinele. Un spectacol care mai avea nevoie de un dram de comic şi de un plus de corporalitate ca să ne convingă pe deplin. Corpurile nu sînt folosite la intensitatea lor maximă, la nivelul de ardere extremă. Ai senzaţia că rămîne mereu ceva neconsumat. Şi asta tocmai pentru că visceralitatea nu e dusă pînă la capăt. E mai degrabă rostită decît scobită. Ceea ce-i reuşeşte însă foarte bine lui Bocsárdi este dozarea calupurilor de pauză, urmate exact atunci cînd trebuie de încleştări şi încordări. Management-ul temporal al spectacolului este unul cît se poate de precis, fără momente de plictiseală la care s-ar fi putut ajunge extrem de uşor dacă ritmul contrapunctic ar fi scăzut. Sigur că e nevoie să intri în convenţia propusă, în poziţia spectatorului care-şi dă timp pentru ca feeling-ul meciului pasional şi al morţii să se poată institui pe parcurs. Ritmul e articulat de doi actori (Mihaela Teleoacă şi Dragoş Huluba) care au reuşit să interiorizeze abil textul. Tot aşa cum decorul lui Bartha József a acoperit paşii spre moarte, de fapt, spre morţile succesive - personaj, actor, om - într-un alb fără început şi fără sfîrşit.
Cea mai frumoasă declaraţie de iubire a scîrboşeniei şi hidoşeniei celui pe care îl adoră e făcută de Mihaela Teleoacă cu o frenezie seducătoare, care nu cade deloc în patetism.
Mihaela Teleoacă avea, cu siguranţă, nevoie de acest rol pentru a-şi demonstra abilitatea de a jongla atît cu cinismul grotesc, cît şi cu tensiunea dramatică în starea ei cea mai pură.
Teatrul de Comedie
Înmormîntarea de Péter Nádas
Traducerea: Anamaria Pop
Regia: Bocsárdi László
Scenografia: Bartha József
Mişcarea scenică: Liviu Matei
Asistent regie: Anca Mocanu
Cu: Mihaela Teleoacă şi Dragoş Huluba