"Un Thomas Mann al vremurilor noastre", urmaş al central-europeanului Robert Musil şi al francezului Marcel Proust, autorul "celui mai mare roman scris în epoca noastră" (Susan Sontag); ani de zile (mai bine de un deceniu), în timp ce lucra la Apocalipsa memoriilor, pauzele în construcţia romanescă au corespuns unui răgaz dedicat teatrului. A scris trei piese de teatru - Curăţenia (1977), Întîlnirea (1979) (după spusele autorului, reluarea în limbaj teatral a ultimului capitol din Apocalipsa...: "Alte personaje, aceeaşi idee - am vrut să văd dacă doi oameni pot avea o confruntare şi pot rezolva o problemă istorică fără să-şi piardă carnalitatea şi corpul erotic.") şi Înmormîntarea (1980). Aceasta din urmă a avut de curînd premiera pe ţară în România, într-o montare a Teatrului de Comedie din Bucureşti semnată de László Bocsárdi.
"Celor care citesc Înmormîntarea în traducere engleză, această dramă cu două personaje fără nume mişcîndu-se pe o scenă goală le poate aduce aminte de Beckett, dincolo de care stă tradiţia simbolistă ilustrată, de pildă, de Orbii lui Maeterlink. Nu aceasta este, cred eu, genealogia lui Nádas.", spune Susan Sontag într-un eseu dedicat piesei lui Nádas (Nádas's Comedy of Interment, apărut în revista Common Knowledge), în care o apropie de textele Pinei Bausch şi ale lui Thomas Bernhard. De fapt, chiar şi pentru cei care urmăresc în traducere românească Înmormîntarea, aşa cum a fost ea montată, acum, la Teatrul de Comedie din Bucureşti, referinţa primă, la care fuge gîndul pe nesimţite, e tot Beckett. S-ar putea să fie din cauza meloanelor, s-ar putea să fie jocul actorilor.
Nádas face parte din acea categorie de autori pentru care dramaturgia e un spaţiu al meditaţiei filozofice, un război de ţesut al ideilor, care nasc imagini în măsura în care aceste idei au nevoie de un desfăşurător al demonstraţiei logice, iar limbajul său e cel al absurdului colat pe corpuri vii.
În spaţiul controlat ideologic al Estului european, s-ar putea spune, speculînd puţin, că absurdul e pentru teatru ceea ce e conceptualismul pentru artele vizuale (şi dans): o formă estetică de rezistenţă culturală. La limită, cînd miza politică dispare şi nu-şi găseşte un substitut, absurdul, ca şi conceptualismul pur şi dur, devine extrem de uşor o strategie de escapism intelectual. Dincolo de timpul lui de existenţă, acest filon al dramaturgiei estice rezistă, scenic (literarul e o altă istorie), în condiţiile în care contextul său originar e integrat spectacolului, iar textul e recreat teatral după aceeaşi logică, dar cu unelte diferite, precum marii clasici. Absurdul e şi el acum, la urma urmei, un clasicism.
La Ionesco/Beckett/Adamov, la "înaintaşi", absurdul e o formă de investigare a conceptului de limbaj (ca purtător al sensului lumii). La Árpád Göncz, o formă de investigare a conceptului de libertate. La Péter Nádas, a conceptului de iubire. Nu iubire de Dumnezeu ori de aproapele, ci a iubirii carnale, dintre un bărbat şi o femeie, un bărbat şi alt bărbat, o femeie şi o altă femeie: Sontag exploatează una dintre indicaţiile autorului, care recomandă ca El şi Ea să poarte aceleaşi haine, idealul fiind să fie gemeni, pentru a vorbi despre homoerotism adăugîndu-se heteroerotismului. Nu hermafroditism, ci bisexualitate. Iubire redusă ("denudată", căci nuditatea, corpul în stare pură, e o obsesie creativă pentru Nádas) la interacţiunea, uman mult prea umană, între două trupuri vii. Vidată de presiunea, normele, variaţiile unei existenţe în polis. Cei doi eroi trăiesc o întreagă viaţă - şi o întreagă relaţie - în chintesenţa unei clipe, transformată în radiografia unui eşec şi a unei victorii. Ceea ce face interesant textul la lectură (el rămînînd, totuşi, o dramă conceptualistă deschisă mai mult, în afara unei puneri în scenă îndrăzneţe şi intelectuale, unui public de nişă rafinat intelectual) este detaliatul scenariu al interacţiunii fizice dintre personaje, un dans al comunicării şi absenţei ei. Un material ideal pentru o video-instalaţie, de pildă...
Pentru regizorul László Bocsárdi, textul contemporan e un accident, nu o preferinţă programatică; pînă acum, singurul spectacol al său pe o piesă recentă, datînd de acum destui ani, a fost Profetul Ilia al polonezului Tadeusz Slobodzianek, întru nimic înrudit cu Înmormîntarea. Renumele său, consolidat în ultimul deceniu, e legat de rescrierea scenică a clasicilor, cu precădere Shakespeare (şi Molière), în exerciţii teatrale de plonjare în arheologia spiritului contemporan. Bocsárdi e mai degrabă un moralist pasional decît un teoretician rece, traducînd în imagini concrete conceptualisme dramaturgice ("specialitate" indiscutabilă a fostului său profesor din şcoală, Gábor Tompa). Oricît ar fi zbaterea iubirii şi a vieţii de cuplu o temă în montările lui (în Romeo şi Julieta, Othello, Năzdrăvanul Occidentului), ea apare mai degrabă ca fiindu-i străină în absenţa ramei sociopolitice pe care o presupun Shakespeare şi Synge. Prinşi în capcana referinţelor beckettiene, cei doi actori (extrem de versatili, dacă e să luăm în consideraţie rolurile pe care le fac la Comedie) se lasă duşi de idei (cu multă graţie, ce-i drept), estetizîndu-şi corpurile, fără să şi le ia în posesie, cu mişcări atent măsurate. Aseptice ca şi decorul, graţioase şi eterice.
Pe de altă parte, e greu de ignorat faptul că una dintre dimensiunile textului priveşte atitudinea autorului (explorată din aceeaşi perspectivă teoretică) faţă de practica teatrului: de aici indicaţiile de punere în scenă de-a dreptul tiranice (privitoare la lumină, absenţa decorului, mişcarea actorilor: impunînd o ieşire din tradiţia "cutiei negre", spaţiul de joc e, polemic-provocator, un cub alb; personajele glisează între identitatea privată şi cea de "actori" angrenaţi în crearea unui spectacol ce refuză să se nască, spectacol care, în cheie simbolică, trimite la eşafodajul ficţional al comportamentului social de cuplu), programatic antibrechtiene într-o vreme în care scenele est-europene erau dominate de greaua moştenire a dramaturgului german. Dimensiune polemică insuficient vizibilă în spectacol, poate din cauză că László Bocsárdi nu are o aplecare deosebită pentru referinţe şi reflecţii asupra sociologiei teatrului.
În finalul foarte detaliatelor şi restrictivelor didascalii, Nádas cere imperios (sub pecetea lui "evident") ca actorii să nu iasă la aplauze. Evident că asta, vineri seară, la Comedie, nu s-a întîmplat.
Teatrul de Comedie, Bucureşti
Înmormîntarea de Péter Nádas
Traducere de Anamaria Pop
Regia: László Bocsárdi
Scenografia József Bartha
Mişcarea scenică Liviu Matei
Cu: Mihaela Teleoacă, Dragoş Huluba
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.