Un film onest - Zwartboek

La aproape 25 de ani de la ultima sa aventură pe pămînt natal/european, Verhoeven se întoarce pe bătrînul continent. Mai mult, face din nou echipă cu Gerard Soeteman, colaboratorul cu care scria odinioară Turks Fruit, Soldaat van Oranje, Spetters, De Vierde Man sau Flesh+Blood. Pentru a transpune pe ecrane, după peste 2 decenii de prelucrări şi refaceri, o poveste crudă, ambiguă şi ultra-adrenalinizată, ca în vremurile de altădată. În care apar şi cîţiva vechi prieteni de odinioară - Derek de Lint, Thomas Hoffman, Dolf de Vries. Cei care se iau automat cu mîinile de creştet imediat cum ce aud de încă un film plasat pe vremea WW2 zicîndu-şi "iar evrei! iar nazişti!" ş.cl., ar trebui să se gîndească de două ori. Ca şi cei care nu-l mai credeau pe provocatorul olandez adoptat de Hollywood în stare de nimic după eşecurile din deceniul 10. Şi unii şi alţii ar trebui mai degrabă să vadă Zwartboek în loc să cîrtească principial. Şi nu pentru că a fost propunerea Olandei pentru oscarurile de anul acesta ori pentru premiile şi nominalizările obţinute pînă acum de această producţie somptuoasă care-a costat cam 16 milioane de euro - adică mult pe standarde europene! -, dar arată mai bine (şi mai viu) decît oboselile retro formatate produse peste ocean cu bugete de cîteva ori mai mari. Abordînd subiectul spinos al colaboraţionismului, persecuţiilor şi rezistenţei, Verhoeven nu şi-a topit brusc radicalismul pentru a livra o pioşenie standard cu caricaturi animalice de ofiţeri SS, bravi şi puri luptători pentru libertate cu priviri înfocate şi evrei calini persecutaţi...

Dimpotrivă, în lumea lui (aceeaşi!), nu prea e loc de alb şi negru, iar instinctul fundamental rămîne, dincolo de obişnuitele puseuri carnale la a căror visceralitate şi sălbăticie puţini regizori actuali îl pot concura, cel al supravieţuirii. Ceea ce face, înainte de toate, din Zwartboek un film pe cît de flamboaiant pe atît de onest, fără morale prefabricate şi opoziţii simplist/debile. În care fiecare poartă cel puţin o mască, iar acţiunea spectaculoasă şi răbufnirile violente (la fel de aberante din orice parte/tabără a războiului le-ai privi) menţin atenţia şi tensiunea suficient cît să nu realizezi că au trecut aproape 2 ore şi jumătate pînă la genericul final. Dincolo de cinismul negării vreunei aureole eroice, poate cea mai şocantă idee a poveştii evreicei Rachel (superba Carice van Houten) ce-şi pierde familia şi trebuie să se descurce în Olanda ocupată din final de 1944, e una care le va scăpa celor mai mulţi. Fiindcă, pour une fois discret, Verhoeven o ascunde într-o singură imagine din rama israeliană ce încadrează istoria. Doar un cadru, care îngrozeşte cel puţin la fel ca toată oroarea şi confuzia din inima acestei amintiri macabre. Sau o declaraţie de dragoste şi război făcută cu obişnuitul aplomb unei ţări şi unui trecut complicat şi neasumat.