Greu să-l crezi ultragiat de alunecările morale ale enoriaşilor lui pe un nunţiu papal (Marius Chivu) cu gesturi efeminate şi sutană pînă la genunchi, dar se poate şi aşa (în chestiune nu e religia în sine, căreia părintele Bonaventura, călugărul cu puternice convingeri etice, îi e un reprezentant nobil, ci presiunea Bisericii ca factor politic, amestecîndu-se cu nonşalanţă în viaţa privată a credincioşilor). Nici o mirare, însă, că spectatorii nu se arată provocaţi moral de o situaţie umană controversată nu doar în secolul XVII, dar care naşte şi în zilele noastre drame.
Un decor simplu şi aparent suplu, un practicabil cu un pat care intră şi iese de pe scenă pe şine. Un aproape minimalism scenografic atent întreţinut de regizorul Alexandru Darie în ultimele lui montări, sabotat însă, aici, de siluetele în negru ale unor maşinişti cărora nimeni nu le-a spus că, în teatru, cu atît mai bine te vezi cu cît vrei să te dai invizibil. Agasantele intervenţii ale personalului de scenă (la ce bun să ai turnantă, dacă la ea trebuie să împingă doi oameni?), care dovedesc faptul că decorul lui Octavian Neculai nu e chiar atît de funcţional cum ar părea la prima vedere, nu sînt însă nici pe departe cea mai mare nereuşită a recentei premiere de la Bulandra. E de-a dreptul inexplicabil cum un spectacol pe un text care şochează prin modernitatea sa (şi prin nemăsurata poezie tandră a replicilor), în care bugetul n-a constrîns pe nimeni la vreun compromis şi în care directorul de scenă a avut toată libertatea să-şi aleagă distribuţia (cu actori "împrumutaţi" de la Comedie, Naţional, Odeon) - şi, prin urmare, nimeni nu are o scuză pentru limitările lor - nu reuşeşte să treacă dincolo de nivelul unui capriciu cu nuanţele unui teatru de artă.
În România, Ce păcat că-i curvă ('Tis Pity She's a Whore), piesă elisabetană a contemporanului lui Shakespeare, John Ford, e puţin cunoscută dintr-un "viciu" ideologic: publicarea ei ar fi fost practic imposibilă în epoca ceauşismului victorios, cîtă vreme tema principală este iubirea carnală dintre un frate şi o soră. De fapt, nici dramaturgia occidentală nu e foarte generoasă cu un asemenea subiect, avînd în vedere că incestul este marele şi absolutul tabu sexual al societăţii noastre, mai ales atunci cînd e vorba nu despre abuz (al unui matur asupra unui minor, cu toată ambiguitatea unor relaţii de apropiere şi respingere, de care dă seama, de pildă, Cum am învăţat să conduc, textul premiat cu Pulitzer al Paulei Vogel), ci despre o formă a dragostei - probabil că o carieră internaţională semnificativă n-au făcut decît Chip de foc al lui Marius von Mayenburg şi Cleansed (Purificaţi / Purificare) al Sarei Kane.
Iubeşte-mă sau omoară-mă! e replica-cheie şi cifrul secret al piesei lui Kane, iar sorgintea ei se află în textul lui John Ford: sînt cuvintele pe care eroina, Annabella, i le spune fratelui şi iubitului ei Giovanni şi care determină, în fapt, finalul tragic al poveştii. Care poveste (gravitînd în jurul celor doi amanţi şi a despărţirii lor - sora, rămasă însărcinată, e măritată cu Soranzo, un Don Juan gelos pînă la nebunie, care o închide în casă şi antrenează toate mijloacele pentru a-şi afla rivalul şi a se răzbuna) îşi are, şi ea, ambiguităţile ei (singura certitudine fiind faptul că cei doi fraţi nu sînt niciodată condamnaţi pentru iubirea lor), căci sentimentele dintre Annabella (Emilia Bebu, care a debutat anul trecut în Oleanna lui David Mamet, o piesă despre o echivocă hărţuire sexuală) şi Giovanni (Vlad Logigan, de la Teatrul de Comedie; între cei doi e multă duioşie şi inocenţă a tinereţii, dar prea puţină dorinţă carnală - scena primului lor amor e doar o excepţie) nu sînt singurul mister, singurul secret, singura interdicţie socială, singura dragoste amputată sau pervertită din Ce păcat că-i curvă. Florio (Romeo Pop, onest şi convingător, cel puţin) îşi iubeşte copiii pînă la orbire şi pînă la ignorarea presiunilor sociale, dar nu poate trece peste "ce-ar spune lumea" dacă ar afla de propriul amor cu doica Putana (Oana Ştefănescu, singura din distribuţie autentic emoţionantă actoriceşte, făcînd un personaj coerent, cu gesturi pe care psihologia lui şi a situaţiei le motivează). Hippolita (Irina Ungureanu), care şi-a ucis soţul din dragoste de Soranzo, e o altă întrupare a infinitelor chipuri ale dragostei, Bonaventura e mînat de iubirea de aproapele şi de Dumnezeu şi-i condamnă pe cei doi la nefericire, Soranzo orbeşte de gelozie în numele onoarei ca iubire de sine, Vasquez (Claudiu Stănescu), lugubră figură de poliţie politică, dar cu prea puţin din sinistrul lui, îşi adoră prietenul şi crima încă şi mai mult - multe forme de iubire şi nici una nu izbîndeşte, destinul uman, pare să creadă Ford, e să iubească, să sufere şi să moară...
Pe cît de frumos e textul lui Ford (şi de poetic-pertinent adaptat în româneşte de Oana Turbatu), piesa în care se rostesc cele mai tulburătoare declaraţii de dragoste pe care le va fi pus vreun dramaturg pe hîrtie în patru secole, pe atît de fadă e punerea lui în scenă la Bulandra. Problema nu e că spectacolul durează patru ore, întotdeauna în teatru nu întinderea în timp real contează, ci senzaţia subiectivă a acestui timp (şi să ne gîndim că regizorul a renunţat la chestiuni disputabile cum ar fi duelul final dintre Vasquez şi Giovanni). Care timp pare să nu mai aibă sfîrşit, căci incestul şi iubirea nu trăiesc decît pe scenă, nu şi în noi. Şi totuşi, în fiecare zi, pe planeta noastră un frate se îndrăgosteşte de sora lui...
Ce păcat că-i curvă după John Ford
Versiunea scenică: Oana Turbatu
Regia: Alexandru Darie
Decor şi costume: arh. Octavian Neculai
Light design: Alexandru Darie
Ilutraţia muzicală: George Marcu, Alexandru Darie
Hair stylist: Ligiana Mandea
Cu: Vlad Logigan/Andrei Runcanu, Emilia Bebu/Corina Moise, Claudiu Stănescu, Romeo Pop, Cornel Scripcaru, Marius Capotă, Oana Ştefănescu, Ion Cocieru, Marius Chivu, Nicoleta Hâncu, Irina Ungureanu.
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.