Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Ce păcat că-i curvă

În căutarea teatrului pierdut - Ce păcat că-i curvă


Bucureştiul cultural, ianuarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ducu Darie, simpaticul şi talentatul nostru coleg, regizorul în care Giorgio Strehler vedea un demn urmaş al său (într-un fel, aşa e), artist al luminilor sub semnătură şi pasionat al artei sunetelor cu program (Bulandra per muzica) ne contrariază cu recenta sa creaţie de la Teatrul Bulandra, spectacolul Ce păcat că-i curvă.

Experienţa pe care o face prin reînvierea unui text uitat din Renaşterea elizabethană, incitat mai ales de subiect (iubirea incestuoasă dintre un frate şi o soră) şi de posibilele lui extensii într-un prezent tot mai sec şi golit de sentimente, ar fi putut fi o miză de succes. Sunt convinsă că regizorul a crezut în ea, în frumuseţea acestei trăiri şi mântuirea prin dragoste, despre care, nu-i aşa, vorbeşte şi Biblia. (De frumuseţea textului, care sună livresc şi moralizator, nu ne-a prea convins.)

Mai sunt apoi şi cercurile concentrice care sufocă această iubire, ipocrizia oamenilor, închistarea societăţii, dogma religioasă, piesa pledând în subsidiar pentru libertatea spiritului de a aspira şi a se împlini trupeşte şi sufleteşte după voie. Toate aceste teme sunt, în textul lui John Ford, purtate de personaje închegate, convingătoare, într-o poveste care are şi ea destule noduri dramatice, pe care, din păcate, spectacolul nu le exploatează.

N-am înţeles de ce, de pildă, n-a fost tratat ca atare un personaj excentric precum Philotis, o solitară ciudată, handicapată de propriile-i neputinţe, un fel de Cassandră rău prevestitoare, al cărei fior ar fi putut tulbura apele stătute ale spectacolului. La fel Vasques, un meneur din umbră, geniu al răului şi al morţii, personaj de factură shakespeareană, căruia Claudiu Stănescu îi dă atâta consistenţă câtă i-a fost permisă de context. Concentrat asupra cuplului de îndrăgostiţi, cu toată vulnerabilitatea, dar şi ardoarea pasiunii care-i consacră, regizorul a sperat să poată umple cu iubirea lor năvalnică întregul spectacol, astfel încât, dilatând timpul vinovatei lor împreunări, să ne "aspire" şi pe noi, privitorii, înlăuntrul acestei cochilii.

Vuietul inimilor în zbucium l-au auzit, din păcate, doar cei doi (nu sunt sigură?!), iar dincoace de marginea scenei a ajuns numai caligrafia unor trupuri uneori armonios mişcate, ca într-o ilustrată de epocă. Lux, calm şi voluptate!, spunea poetul, elogiind decadenţa, estetismul. Mi-au venit în minte aceste vorbe privind imaginile în derulare ale acestui spectacol elegant, rafinat, frumos îmbrăcat, căptuşit din belşug cu muzică (nu lipseşte nici celebrul vals din Şostakovici), dar gol, fad. Cândva deplângeam lipsa de spectaculozitate din teatrul românesc actual, invadat, ce-i drept, în ultima vreme de cotidianul sordid. Excesul de "reprezentare" este, cum se vede, la fel de păgubos.

Din distribuţia numeroasă şi prestigioasă a acestui spectacol, unde actorii şi-ar fi putut găsi împlinirea în roluri bine articulate, cu vorbe multe (mult prea multe) şi situaţii după care uneori tânjesc, am reţinut câteva creaţii şi alte două-trei apariţii onorabile. Tânărul Vlad Logigan, remarcabil încă de la Crimă şi pedeapsă, impresionează printr-o transparenţă specială a expresiei ("l'amour c'est un question de peau", spune francezul), prin romantismul de factură modernă al jocului său perfect asumat. Afectuos, cu o vibraţie susţinută, vizibilă în gesturi mărunte, Romeo Pop a impus rolul Tatălui având-o drept parteneră pe Oana Ştefănescu, atât de umană şi sinceră în rolul Doicei. Cu excelentul ei profesionalism, actriţa se plasează şi ea în linia întâi a distribuţiei, ca şi Ion Cocieru, care ne dezvăluie într-un rol episodic resurse de histrionism nevalorificate. Cornel Scripcaru şi Marius Chivu, predestinaţi rolurilor speciale, au făcut, cum era de aşteptat, din scurtele lor apariţii momentele cele mai aplaudate. Şanse mari de izbândă ar fi avut şi Marius Capotă dacă nu ar fi dominat de o inexplicabilă timorare în scenă (poate din cauza prea rarelor distribuiri). Cele trei tinere debutante pe scena Bulandrei, Emilia Bebu, Nicoleta Hâncu şi Irina Ungureanu nu confirmă deocamdată încrederea care le-a fost acordată.

Într-un recent interviu acordat revistei 22, Andrei Şerban vorbeşte despre o "criză a teatrului", explicabilă între altele şi prin căutarea unor soluţii improprii în zona multimedia, a filmului, a dansului, a scenotehnicii de ultimă oră. Alexandru Darie caută salvarea în altă parte. E posibil ca nici teatrul, nici timpul acela să nu fie încă definitiv pierdute. Avem încă a spera!



 Toate articolele despre Ce păcat că-i curvă


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Doina Papp


Alte articole

 Amintiri teatrale (IV) - Ce păcat că-i curvă, o traducere de film de dragoste, 2007, Octavian Neculai
 Galerie foto - Ce păcat că-i curvă!, Fotograf de teatru
 Munca în progres - Ce păcat că-i curvă, Alice Georgescu
 Mult zgomot pentru nimic - Ce păcat că-i curvă, Iulia Popovici


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer