Zis-a Sly că se retrage după acest Rambo reîncălzit aidoma lui Rocky anul trecut. Ne-ar părea rău, căci deşi decăzut în comercialism superficial şi incapabil să mai fi repetat vreodată creaţiile din primele Rocky şi Rambo, Stallone rămâne totuşi unul dintre cei mai good guys de la Hollywood - are el un farmec, un inefabil, un ceva, acolo, care nu l-a părăsit treizeci de ani de-a rândul. De bună seamă, acest nu-ştiu-ce stallonian e cel care ne ajută să-l iertăm, cu un zâmbet înţelegător, pentru micuţa dambla de copil întârziat în mintea adultului, pe care şi-o face cu Rambo ăl de-al patrulea.
Rambo: First Blood era un film de acţiune bun, şi un manifest pacifist constituit cu mijloacele violenţei - arătăm dar condamnăm: "aşa nu!". Rambo II şi III nu se mai încurcau cu fineţuri - în ambele, eroul îşi făcea scrupule doar la început, după care ceda prompt şi previzibil şi se ducea să sfârtece nord-vietnamezi şi să spulbere ruşi în Afghanistan (pe vremea când talibanii erau de-ai noştri) în câte-un scop nobil: să găsească prizonieri americani abandonaţi de decenii, sau să-l salveze pe Trautman. Pe lângă aceste mize, factice dar corecte, scenariile erau construite destul de abil, cu creşteri de tensiune, răsturnări de situaţie, momente de suspense veritabil. Era nişte filme de acţiune ieftine, dar corect lucrate.
Dar anii au trecut, şi făcându-i-se lui Sly dor de Rambo, atâta s-a mai bucurat că uite, i s-a legat şi iar îl înfăţoşează, încât pas de-a mai pierde el vremea cu mofturi de-astea: "miză", "dramaturgie", măciuci... Lasă. Pelicula pe care-o vedem acum e cât se poate de cinstită: se-ntâmplă o dandana, Rambo se-ndură şi pleacă s-o rezolve, o rezolvă (mai rezolvând în paralel şi câteva zeci - sau poate sute - de birmani răi pe care-i zdrumincă-n mici fărâmici peste toate pogoanele de junglă) şi se-ntoarce acasă. De tot. Adică-n State. De ce? Iote de-aia.
De reţinut - foarte important! Cam după un sfert de oră din film, zice trei replici adânci, în extreme close-up - ceva cu ce e viaţa şi ce e moartea şi lumea asta e aşa cum e. Punct. Bifat.
Pe urmă nu mai zice mare lucru, doar tace şi face - ce-a făcut în episoadele II şi III, la nivel macro. Adică, aici, măcel, nene, ce pana mea! Mitralieră d-aia de merge şi la demolări, baleind frumos efective întregi de soldaţi guvernamentali răi care-i căsăpiseră pe ţăranii cei nevoiaşi. Decapitări, maţe făcute praştie, torsuri secţionate frumos (adică urât), copilaşi ciuruiţi (nu de Rambo, evident - de ăia pe care-i ciuruie Rambo), ciosvârte prin mărăcini, mădulare prin copaci, craci prin crăci - şi borş cât cuprinde, zici că-s explozii de gaze în lanţ la o fabrică de ambalat bulion. Nici nu mai apuci să-ţi pui problema de regie, de mizanscenă, de încadratură, montaj, actori şi alte pampleziruri. Atâta doar că ritmul cadrelor de acţiune e olecuţă prelucrat spre accelerare/sacadare, ca carnagiul s-arate şi mai şi.
Şi la sfârşit, când merge Rambo iavaş-iavaş pe şoseaua aia din Arizona, sau Alabama, sau Nebraska, sau Teleorman, cu rucsăcelu-n spinare, un singur lucru mai lipseşte: s-apară Brian Dennehy c-un patrol car şi să-i ceară buletinul. Ca să ne-ntoarcem full circle. Măcar să ştim o socoteală.
25 ianuarie, 2008, h. 11:23-11:49
Bucureşti, România