"War is in your blood. When you're pushed, killing's as easy as breathing."
(Stallone ca John Rambo)
Am vrut să scriu despre un film european. Boss of It All / Şeful şefilor al lui Lars Von Trier, filmat în Automavision, un nou gimmick de prosteală. Sau de Irina Palm în care Marianne Faithfull "face cu mâna" pe după un perete în Londra. Dar toate pălesc faţă de întoarcerea lui John Rambo, după 20 de ani de tăcere.
It's a Long Way Home spunea tema filmului care îl introduce în 1982, First Blood, cîntată de Dan Hill. Ce a făcut el în acest timp, s-a retras în Thailanda, unde pescuieşte şi vânează cobre for a living...
Paranteză. Sylvester Stallone are o monedă cu două feţe. Una e John Rambo (JR) , alta e Rocky Balboa. Depinde care-ţi place mai mult. Eu am fost mereu atras de Rambo, de pe vremea cînd eram în liceu şi el şi-a făcut loc în mitologia urbană. La începutul anilor '80, Rambo era un zeu şi faptul că vîna comuniştii şi paiaţele lor nu făcea decât ca uralele în faţa micului ecran TV, (da, îl vedeam la video), să fie şi mai prelungite. L-am văzut la timpul lui pe Stallone încercând sa se întoarcă acasă, apoi transformat într-o maşină de ucis în Vietnam, apoi în 1988 prietenii mei au rîs când, la un televizor alb-negru Rambo călărea, fiind urmărit de un elicopter sovietic în Afganistan. Soarta lumii s-a schimbat, comuniştii şi ruşii nu mai sunt duşmanul tradiţional şi Stallone a avut inspiraţia să-l retragă pe JR, ţinînd pieptul ofertelor care n-au încetat să curgă.
Acum, după ce Rocky VI a avut succes, (the underdog) a hotărât să facă şi runda finală la Rambo. Şi a găsit o nouă zonă de conflict pentru a se desfăşura, Birmania. Aici negativii sunt o masă amorfă şi tot asiatică, ei deservind conceptul de inamic colectiv tradiţional cinematografic clasic (fie nazist sau comunist, fie anonim) la superlativ. John Rambo acceptă să transporte cu barca sa (nuanţe de Apocalypse Now), un grup de misionari naivi şi apoi, în pofida nihilismului său, va merge înapoi alături de un grup de mercenari, pentru a salva fata blondă (Julie Benz) pe care o simpatizează. Last Blood. Esenţa subiectului este simplitatea sa. Schematică, pentru a oferi posibilitatea eroului singuratic şi taciturn de tip samurai de a se desfăşura.
Diferenţa între John Rambo şi John McLane este următoarea, de unde personajul lui Bruce Willis din Die Hard a ajuns o glumă, PG 13 cu partener amuzant, Rambo îşi vede de treabă. Meseria lui e războiul, el e o maşină de ucis şi a învăţat să accepte asta. Iar Stallone se ţine bine la 61 de ani, trage cu arcul şi cu mitraliera şi fuge prin junglă mai bine ca la maraton. JR reprezintă primitivul, ancestralul, iar filmul e la fel, old-fashioned. Cred că i-ar plăcea lui John Milius şi i-ar fi plăcut lui Sam Peckinpah. Este violenţa din Hoarda sălbatică pe steroizi, mai violent (adică realist), decît cele mai dure filme de război.
Acum dilema s-ar pune dacă e motivată sau violenţa e gratuită. Este, dar Stallone îi dă forţă, veridicitate, el crede în personajul său şi te face şi pe tine să crezi asta, în fine pe cei ce cred deja. Pe ceilalţi nu. Un film total nerecomandat celor ce se îngrozesc uşor, femeilor, copiilor, bătrânilor impresionabili la vedere de sânge şi carnagii, la fel ca şi amatorilor de filme de artă şi dialoguri intelectuale. E un film de băieţi, la fel ca şi cele trei dinainte la care una din părţile forte era muzica, compusă de regretatul Jerry Goldsmith. Temele sale au fost prelucrate bombastic şi dramatic de Brian Tyler dar sunt uşor recognoscibile. Pe genericul final care curge pe imagine, se aude o variantă instrumentală la It's a Long Way Home în timp ce camera se ridică asupra ultimului plan. Rambo a închis cercul şi a ajuns finalmente acasă.
(trei stele jumătate din cinci)