Mulţi bărbaţi se vor foi simţindu-se tot mai inconfortabil la filmul acesta. Şi mulţi îl vor acuza de sexism (invers) sau feminism (...), deşi e scris de un tip şi regizat de un altul. Hard Candy are genul acela de poveste care îţi cam zgîlţîie stomacul şi te ţine pe marginea scaunului. De la începutul cu un chat pe internet între o puştoaică de 14 ani şi un fotograf de vreo 30 de ani ce stabilesc o întîlnire live, timp în care vedem doar ecranul computerului pe care se succed rapid mesajele - pe jumătate inocente, pe jumătate flirt neruşinat. Şi de la date-ul cu pricina, unde se dovedeşte că, cel puţin ca vîrste şi ocupaţii, cei doi sînt chiar ce pretindeau în dialogurile virtuale. Iar în clipa în care fata acceptă să meargă la el acasă, crezi că ştii exact la ce poveste sordidă despre corupere şi abuz să te aştepţi. Deşi el, Jeff (Patrick Wilson, fără legătură cu Angels in America, eroismul din The Alamo sau tragismul kitsch din The Phantom of the Opera), nu corespunde deloc portretului-robot (dar cine ar face-o?!) cu care ne-a obişnuit cinema-ul al pedofilului fără scrupule - e frumuşel, pare realizat, fericit şi destul de găunos. Iar Hayley (Ellen Page, pe care o ştiţi poate din ReGenesis şi ultimul X-Men) e parcă prea sigură pe ea şi, simultan, extrem de naivă, inconştientă.
Nimic mai fals. Pentru că după introducerea rapidă, odată acţiunea mutată în modernul apartament şic al lui, lucrurile o iau complet razna şi nimic/nimeni nu mai e tocmai c(in)e părea a fi. Toată forţa acestui huis clos psihologic stă în ambiguitatea (menţinută pînă spre finalul de o duritate rară) a statutului celor doi: cine e inocent (e vreunul, de fapt?), e ea o dezaxată sadică hotărîtă să-l chinuie (şi nu e o figură de stil!) pînă va face orice, inclusiv să recunoască nişte orori de care nu e vinovat sau, dimpotrivă, el e exact bestia odioasă pe care o sugerează ea...
Hard Candy nu e doar o poveste extrem de bine scrisă şi precis & subtil condusă - mai ales într-o foarte lungă secvenţă implicînd nişte ustensile tăioase şi niscaiva părţi intime. Şi nici un basm răzbunător, un joc în care tradiţionala victimă şi obişnuitul agresor apar în roluri inversate. Deşi în momentele de revoltă în care schimbă voci şi personaje în încercări tot mai disperate de-a o convinge (sau manipula?) pe Hayley să-l lase în pace, Jeff pare ba complet neajutorat, ba un ipocrit crud. La fel ca ea, care-şi schimbă istoriile şi justificările de la un minut la altul. Astfel că nu ştii pînă la final cine (şi dacă) are dreptate, dacă ce vezi e exploitation sau dramă, o fantezie cu o Scufiţă Roşie (atenţie la costumaţia domnişoarei!) pe post de înger exterminator/justiţiar sau o istorie bolnavă despre anihilarea (în primul rînd psihică) a unui individ a cărui cea mai mare vină e superficialitatea. E mai ales un film care te pune în postura neobişnuită de a nu şti cine ţi-e eroul şi cine antagonistul, care te prinde în păienjenişul de minciuni şi aparenţe din care se compun vieţile protagoniştilor (şi ale mai tuturor, de altfel) pînă ce ajungi la fel de confuz precum par ei.
Un debut mai mult decît promiţător şi atipic din partea unui videoclipist cu ceva renume (a lucrat cu Aphex Twin, Muse, Tori Amos, Starsailor) care va reveni curînd cu adaptarea unui graphic novel cult, 30 Days of Night.