Sigur, nu se mai vorbeşte astăzi despre erotismul adolescenţilor aşa cum se vorbea la sfârşitul secolului XIX, când Frank Wedekind a scris piesa Deşteptarea primăverii. Lumea s-a emancipat, tabu-urile au fost spulberate în aşa fel, încât adolescenţii de azi nici nu mai ştiu care au fost limitele, viaţa lor sentimentală şi instinctuală este percepută cu simpatie, analizată cu comprehensiune; ei îşi trăiesc problemele în cunoştinţă de cauză, şi dacă pe vremea lui Wedekind riscul pentru cedarea în faţa instinctelor era o sarcină nedorită, acum primejdiile s-au diversificat şi chiar dacă obligaţiile cetăţeneşti încep, cam peste tot în lume, la 18 ani, vârsta asumării de responsabilităţi a scăzut considerabil.
Spectacolul lui Victor Ioan Frunză se înscrie în dezbaterea atît de dramatic expusă în dramaturgia contemporană a revoltei adolescenţilor faţă de lumea adulţilor, a cunoaşterii pe cont propriu şi a sacrificiului pe care această cunoaştere îl presupune. Pe scenă, lumile celor două generaţii coexistă: ca de obicei scenografa Adriana Grand şi-a conceput decorurile în deplină consonanţă cu mesajul spectacolului; în înghesuiala atît de sofisticat creată într-o lume de dinafara luminii (lumina se vede puternic, orbitor, doar printr-o uşă arareori deschisă, pentru a se închide imediat; la un moment dat lumina albă capătă culoarea sângelui) nu se poate respira normal, ei se sufocă unii pe alţii. Adolescenţii îşi descoperă trupul, simt că se petrece ceva în intimitatea fiinţei lor şi ar vrea să poată exprima această modificare, privită cu ostilitate de părinţi şi profesori care au uitat că, odată, demult, au trecut prin zona aceloraşi întrebări şi tulburări. Pe unii cuminţirea, pe alţii moartea îi aşteaptă după colţ şi spectacolul se joacă sub semnul acestei perspective.
Adolescenţii din spectacolul Teatrului "Maria Filotti" din Brăila parcurg procesul trezirii sub ochii noştri, cu neliniştitoare candoare şi din această candoare cu care ei depăşesc limitele admise de societate vine frumuseţea dinamică a spectacolului lui Frunză: personajele-adolescenţi nu descoperă doar erosul, sexul, iubirea, ele încep să-şi pună întrebările care ar putea justifica existenţa lor în lume. În spectacol, literatura acestui text devine imagine teatrală emoţionantă. Deşteptarea simţurilor se produce odată cu deşteptarea inteligenţei şi această evoluţie simultană este arătată şi demonstrată de un spectacol în care echipa actoricească a tinerilor este solidară cu cea a adulţilor în impunerea stilului dorit de directorul de scenă, Victor Ioan Frunză.
În efortul făcut de Teatrul Muncipal "Maria Filotti" din Brăila (condus cu pasiune şi curaj de Veronica Dobrin) de a-şi găsi o voce proprie în corul (destul de firav) teatrului contemporan, abordînd dramaturgia nouă în viziunile scenice ale "noilor regizori" spectacolul cu Deşteptarea primăverii pare a fi o reîntoarcere la surse. Da, adolescenţii din spectacolele lui Radu Apostol, Sorin Militaru, Radu Afrim se trag din puberii descrişi de Victor Ioan Frunză prin Wedekind şi poate ar fi de studiat în ce măsură, la nivelul textului, se diversifică motivele revoltei, în timp ce tabu-urile rămân aceleaşi.
S-ar putea crede, după atîtea laude, că la Brăila s-a născut un spectacol desăvîrşit. Nu e aşa: la reprezentaţia la care am fost, am sesizat şi lungimi, şi tautologii, şi tonuri false. Laudele vin din bucuria de a vedea pe scenă imagini născute din cuvânt şi de a auzi cuvinte care provoacă imaginea, toate în slujba unui sens simplu, al vieţii, al primăverii aşteptate şi ucise mereu de anotimpurile excesive.
Vezi un fragment din spectacolul Deşteptarea primăverii, în regia lui Victor Ioan Frunză: