Opţiunea lui Victor Ioan Frunză, care, în plină "revoluţie sexuală" ne aduce aminte că despre problemele adolescenţilor şi explozia hormonilor s-au scris cândva capodopere, pare retro. Una dintre aceste capodopere este piesa Deşteptarea primăverii, pagină expresionistă a germanului Frank Wedekind, contemporan cu Freud. La vremea când Wedekind a scris despre dramele produse de conflictul dintre "buna educaţie" şi pornirile instinctuale accentuate de necunoaştere, psihanaliza nu-şi spusese însă cuvântul, de unde şi tensiunea tulburătoare din piesă, în căutarea unor soluţii viabile.
Teatrul, ca şi ştiinţa, se angaja pe atunci în explicaţii necesare comportamentului uman, dincolo de vizibil, de realism, sacrificând adesea personaje, idei, credinţe bătătorite. Era zguduită încrederea în părinţi, în profesori, în biserică şi autori ca Wedekind îndemnau la a fi ascultat glasul simţurilor. Nu neapărat al inimii, fiindcă Wendla şi Melchior nici măcar nu se iubesc. Împreunarea lor e un accident. Cu consecinţe tragice, tocmai pentru că e trecut uşor cu vederea de indiferenţa lumii.
Nici melodrama nu apăruse pentru a transfera în zona lacrimilor subiectul, aşa încât Deşteptarea primăverii rămâne una dintre cele mai frumoase semne de întrebare puse de teatru cunoaşterii umane, misterului fiinţei. Ideea regizorului de a face apel la acest text e, aşadar, excelentă, cum pe măsură e şi realizarea de la Teatrul Maria Filotti din Brăila.
Se cunosc multe înscenări ale acestei piese, mai vechi sau mai noi; originalitatea spectacolului de acum e însă absolută. Nu numai pentru că directorul de scenă are pentru prima dată ideea de a plasa acţiunea într-o clasă de şcoală populată cu elevi de toate vârstele (pe rând, profesorii sunt şi elevi), făcând din acest spaţiu simbolic, locul de mormânt al unor vieţi neînţelese; ci mai ales pentru că vorbeşte simplu şi direct despre lucruri atât de profunde. Paradoxal, pentru că montarea e sofisticată. Creaţiile Adrianei Grand se bazează pe contrast (rochii de epocă, lângă uniforme cazone, penaje aristocrate alături de poze porno). Recuzita e când supra-, când hiperealistă, iar muzica lui Cari Tibor punctează amplu, pedalând pe laitmotive melodice avântate, în ciuda atmosferei sumbre pe care o atrage acţiunea.
Un ansamblu numeros de figuranţi (elevii) prezenţi mai tot timpul în scenă imprimă o pulsaţie continuă spectacolului, care mută astfel drama din culisele unor vieţi particulare în centrul lumii şi al universului. Temele se amplifică şi dobândesc importanţa reală. Şi responsabilitatea e alta, pentru că nu vorbim de un caz de la faptul divers, ci despre o problemă moral-filozofică eternă. George Costin, un foarte talentat actor de la Baia Mare, e aceeaşi prezenţă vibrantă pe care am aplaudat-o şi în Istoria comică a Doctorului Faust. Fragilă, proaspătă, cu trăiri intense e şi Nicoleta Lefter în rolul Wendla. Neliniştitul Moritz vine dintr-o zonă melancolică, byroniană avant la lettre, iar tânărul său interpret, Radu Micu, e emoţionant chiar dacă pe alocuri monocord. În ciuda eterogenităţii, trupa funcţionează unitar, celor tineri alăturându-li-se cu întreaga lor experienţă actorii Dan Moldovan, Ana Zubcu, Mircea Valentin, Cătălina Nedelea, Elena Andron, Jarcu Zane, Marcel Turcoianu, Valentin Terente, Monica Ivaşcu-Zugravu (foarte bună), Silvia Taric.
Sunt şi unele excese în compoziţia plastică a montării, aglomerări de simboluri care n-au timp să-şi exercite funcţia, unii interpreţi se aud mai greu dincolo de rampă, există şi pasaje mai terne, dar în ansamblu spectacolul are forţă, e adevărat şi bine primit de public. Ar fi bine să poată fi păstrat ca atare cât mai multă vreme, având în vedere lista lungă a colaboratorilor şi dificultăţile teatrului de a le asigura prezenţa.
Vezi un fragment din spectacolul Deşteptarea primăverii, în regia lui Victor Ioan Frunză: