Roşu - Trois couleurs: Rouge

Un telefon care sună. Cineva care intră în clădirea de vizavi. O carte care se deschide, căzînd, la o anumită pagină. Barul de peste drum, acelaşi tabiet zi de zi. Cineva care iese de peste drum. Ziarul cu veşti proaste. Spaţiile goale din casă, spaţiile goale dintre momentele zilei. Firele de telefon care te fac să simţi şi mai insurmontabile distanţele. Singurătatea, paşnică totuşi, acceptată, dintre oamenii care muncesc împreună.

Liniştea albă şi rece a luminii de dimineaţă, pe urmă căldura luminii de apus. Sinceritatea aspră a unui necunoscut care nu-ţi menajează foiţa de ţigară de pe piele. Şi apoi scurta revelaţie, ca o fasciculaţie ruptă la jumate, ca un vis întors de-un colţ pe faţă: lucrurile ar putea sta şi altfel, s-ar putea scurtcircuita legăturile care ne fac să trăim aşa şi nu altfel.

Am putea să ne intersectăm într-o bună zi cu alte lumi paralele, mai colorate, care ne-ar arunca brusc în aer toate schemele. Micile accidente care rearanjează ansamblul. Un cîine lovit pe stradă... Un telefon la care reuşeşti să răspunzi... Un vapor, puntea întîi, furtuna... Dar probabil că trebuie să fi plătit suficient pentru a putea percepe reţelele. Căci e mai bine ca greşelile să fie plătite cît de repede, în viaţa asta, care se repetă ca un disc stricat dacă nu sîntem vigilenţi.

"Vorbim" despre ultimul film din seria Trois couleurs: Rouge / Trei culori: Roşu, difuzat de curînd pe micul ecran. Cred, unul dintre cele mai reuşite filme - dacă nu cel mai desăvîrşit - realizate de Krzysztof Kieslowski. Un fel de diamant care străluceşte din orice unghi l-ai privi, care se reconstruieşte din orice parte l-ai lua. Genul ăla de film care te lasă cu cuvintele uscate în gură, ce s-ar mai potrivi spus? Îl laşi să lucreze, nu te gîndeşti la el, şi după o săptămînă scoate lăstari. Scenariul e rezistent, dar extrem de maleabil. Cei doi Krzysztof, Kieslowski şi Piesiewicz, l-au frămîntat pînă la translucid, dar e mai asemănător în profunzime chihlimbarului decît diamantului.

Nu e limpede, ar putea ascunde înăuntru musculiţe sau fire de iarbă, depinde cît de atent eşti. Povestea din film e atît de "chihlimbarie" încît ar putea funcţiona pe jumătate în trecut şi pe jumătate în prezent, sau şi, şi - nu ştii sigur; drama afectivă a judecătorului ar putea fi preluată şi retrăită de tînărul jurist. Dar nu ştii sigur. Poate există nişte tipare comune, din care unii se desprind la vreme, alţii nu. Filmul are de-a lungul lui, mai ales către sfîrşit, nişte puncte extrem de sensibile, aproape incandescente, în care trecutul şi viitorul devin interşanjabile, extrem de relative. Ce s-a desfăşurat pînă acum pe ecran se priveşte faţă în faţă cu ce va urma, firele sînt strînse şi se pot răsuci din acel punct încolo în sens opus. Mai mult, trecutul şi prezentul ar putea coexista şi atunci bătrînul judecător ar putea-o iubi pe fata a cărei vîrstă devine la fel de incertă ca o bărcuţă de hîrtie creponată.

Trei culori: Roşu e unul dintre foarte puţinele filme în care aceste praguri de viaţă - prin care cu toţii trecem, dar pe care nu toţi le percepem cu aceeaşi intensitate - sînt atît de omeneşte şi de deştept descrise, încît par vizibile. Faţă de Amélie, unde relaţia maestru-discipol se desfăşura pe coordonatele metafizicului ludic, ale hazardului prestidigitativ, aici lucrurile sînt grave, dar au uneori acea luminozitate de ora cinci după-amiaza pe care o au şi filmele lui Eric Rohmer.