Trois couleurs: Bleu / Trei Culori: Albastru, filmul cu care debutează această serie, prezintă drama unei soții de compozitor - interpretată impecabil de splendida Juliette Binoche - rămasă văduvă în urma unui tragic accident de mașină în care și-a pierdut soțul și fiica de doar cinci ani. Dar pelicula se concentrează mai puțin pe moarte și mai mult pe viață, pe modul în care protagonista Julie continuă să trăiască chiar și în ciuda acestei nenorociri. Deși aflată într-o stare constantă de amorțeală fizică și psihică - una din menajerele ei începe să plângă fiindcă ea nu plânge -, tânăra nu își pierde bunătatea și generozitatea. Se culcă cu Olivier, prietenul compozitor al soțului său care este îndrăgostit orbește de ea, pentru a-i demonstra că nu este diferită de orice altă fată, refuză să semneze o petiție menită să exileze o prostituată din blocul în care se mută în urma accidentului, își vizitează mama în azil, în ciuda faptului că aceasta nu o mai recunoaște din cauza bolii care i-a acaparat mintea, și lasă chiar șoarecii cu pui să își facă cuib la ea în debara.
În același timp încearcă să se lepede de tot trecutul ei. Vinde fosta locuință, o vilă luxoasă, cu tot cu mobilă, aruncă partiturile neterminate ale soțului la gunoi și își ia înapoi numele de domnișoară. Singurul lucru pe care îl păstrează este o lampă cu cristale albastre. Dar nu poți scăpa chiar atât de ușor de trecut. Câteodată el ajunge să te urmărească, mai ales când soțul tău are reputația unui compozitor faimos. Iar când morții sunt acuzați, nu se mai pot apăra. Ești doar tu cu tine și cu ce ai aflat. Și leitmotivul unui flaut care va ajuta la unificarea Europei prin muzică. Kieślowski conturează astfel un film despre cum poți să pierzi totul după ce ai pierdut deja totul și totuși să ajungi să reconstruiești o viață cel puțin la fel de bună ca cea de dinainte.
Al doilea lungmetraj din serie, Trois couleurs: Blanc / Trei Culori: Alb debordează de asemenea de un lirism și o simbolistică aparte, tipică regizorului polonez și poartă spectatorul printr-o spirală a emoțiilor, de la deznădejde la speranță, de la iubire la ură, de la empatie la dispreț și de la comedie la tragedie, depășind orice așteptare ar putea avea un spectator nefamiliarizat cu filmele regizorului. Într-o cromatică preponderent gri și nuanțe șterse, dar fără a se lipsi de simboluri și leitmotive care pot fi asociate titlului, Trei Culori: Alb prezintă drama lui Karol, un polonez aflat în pragul divorțului. Dominique, superba sa soție franțuzoaică, de o frumusețe palidă, dar desăvârșită, este nemulțumită că mariajul lor nu poate fi consumat. În consecință, îl aruncă în stradă, înscenându-i un incendiu. Rămas doar cu o valiză, o sculptură și o monedă de doi franci, Karol reușește să se întoarcă în țara sa natală, ajutat de un necunoscut, Mikolaj, care îl aude cântând la muzicuță. Legătura dintre ei devine indestructibilă în momentul în care protagonistul îi arată prietenului său "luminița de la capătul tunelului".
Împreună, cei doi reușesc să își reconstruiască viața de la zero, iar Karol ajunge, prin istețime și devotament, de la cerșetor pe străzile Franței, la director al unei companii de succes din Polonia. Cu toate acestea, porumbeii ce l-au întâmpinat pe el și mireasa lui la ieșirea din biserică îl urmăresc pretutindeni, iar el nu poate trece peste obsesia pe care o are pentru ea. Povestea lui amintește de cea a protagonistului lui Buñuel din Cet obscur objet du désir, însă de data aceasta bărbatul este cel incapabil de a satisface nevoile femeii. Kieślowski reinterpretează mitul lui Pygmalion, sculptura albă de marmură pe care o repară Karol devenind astfel idealul la care aspiră, aflată mereu în prim-plan când el încearcă să se reconecteze cu iubita sa.
În ultimul episod din trilogie, Trois couleurs: Rouge / Trei Culori: Roșu, Kieślowski se joacă din nou cu realismul poveștii, la fel ca în Viața dublă a Veronicăi. Valentine este studentă și lucrează în paralel ca model, vorbind zilnic la telefon cu iubitul ei obsedat de control pe care plănuiește să îl viziteze în Londra. Într-o noapte, ea lovește cu mașina o cățea pe nume Rita și îi găsește stăpânul, Joseph Kern, un judecător pensionat ce își spionează vecinii ascultându-le conversațiile telefonice. Valentine este pusă în fața unei dileme morale, nu știe dacă ar trebui să fie indiferentă la ceea ce a aflat sau ar trebui să le comunice vecinilor. În acest sens, este încurajată chiar de judecător: "Dacă ești atât de sigură că ai dreptate, de ce nu faci nimic?". Însă în încercarea de a îndrepta lucrurile, ea învață că acțiunile ei nu schimbă cu nimic deznodământul din viețile oamenilor. De cealaltă parte, Auguste, care locuiește pe strada lui Valentine, se dovedește a avea o viață mult prea asemănătoare cu cea din tinerețea lui Kern. Aici intervin elementele suprarealiste ale scenariului. Kieślowski jonglează cu coincidențele pentru a crea însemnătate. Pentru a vorbi despre vină, regret și destin.
Deși mult mai ambiguu din punct de vedere narativ decât filmele precedente, Trois couleurs: Rouge / Trei Culori: Roșu oferă garantat oricărui spectator fiori pe șira spinării. Mai ales în scena de final, în care singurii supraviețuitori dintr-un naufragiu sunt un barman, Julie și Olivier din Albastru, Karol și Dominique din Alb și Valentine și Auguste. Iar ultimul cadru se oprește pe expresia facială a protagonistei, identică cu cea din poza pentru reclama la gumă de mestecat din incipitul filmului.
Krzysztof Kieślowski are un talent incredibil de a construi cu meticulozitate, cu cadre inedite, momente de respiro, cromatică relevantă din punct de vedere narativ și muzică atent aleasă opere cinematografice care ating deopotrivă teme concentrate pe individ, precum natura umană, dar și teme generale precum unificarea Europei sau arta în desăvârșirea ei. În filmele din Trei culori, el plasează mici detalii aparent irelevante care își vor găsi însemnătatea doar pentru cei care vor urmări toată trilogia, ca un puzzle ce devine complet când conectezi piesele. Aceasta e creația unui geniu. Iar un geniu nu poate contura o Trilogie a ororilor, indiferent de tragediile pe care le portretizează în ea.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.