La Teatrul "Maria Filotti" / Reabilitarea Marchizului de Sade

Dincolo de cruzimea, obscenităţile, sadismul şi "cochetăria" cu o ghilotină "revoluţionară", căreia n-a lipsit mult să-i cadă victimă, Marchizul de Sade, "naufragiat" înaintea morţii (1814) în ospiciul din Charenton, a rămas în conştiinţa posterităţii prin uriaşa vitalitate a nonconformistului, printr-o libertate a spiritului ce, spre sfîrşitul "secolului luminilor", se înfăţişa (încă) emblematică în confruntarea cu bigotismul ori cu instinctele cenuşii, dar bine camuflate, din alcătuirea societăţii timpului său şi a omului dintotdeauna. Personalitatea lui ni se revelează însă în chip incitant, prin fragmentele biografice şi prin cuvintele soţiei, Madame de Sade, prin "oglinzile paralele" reprezentate de gîndurile unor importante femei din preajma sa şi a familiei sale ori prin înseşi faptele şi cugetările acestui erou (şi scriitor), dominat în egală măsură de ferocitate şi senzualitate. Această "optică" se află în miezul piesei de teatru Madame de Sade, datorată marelui dramaturg japonez Yukio Mishima, cel care a părăsit la rîndu-i scena vieţii nu mai puţin dramatic, prin sinucidere, în 1970, în vîrstă de numai 45 de ani.

Pe scena brăileană, dificila menire a restituirii acestui text, căruia realizatorii spectacolului i-au adăugat şi unele crîmpeie din corespondenţa domnului de Sade şi a soţiei sale, a revenit unei echipe tinere de artişti de la Teatrul "Tomcsa Sándor" din Odorheiul Secuiesc, alcătuită din regizorul Szabó István, care a conceput şi decorurile, András Loránt (mişcarea scenică), Ambrus Amaryll (costumele) şi Dárvás Ferenc (muzica). Dincolo de partitura originală însă, regizorul foloseşte cu succes şi pasaje melodice din creaţiile celebrilor Mozart şi Purcell, care susţin în chip inspirat cînd momentele de exuberanţă şi lirism, cînd pe acelea de violenţă sau tragism ale conflictului scenic. Faptul nu trebuie trecut cu vederea, pentru că în acest spectacol, dominat de la un capăt la altul de forţa expresivă a imaginilor, remarcabile sunt mai ales aceste interferenţe între cromatismul costumelor cu puternice valenţe simbolice (alb, roşu, negru), impulsurile melodice premoniţiale ori apoteotice, prezenţa ca laitmotiv a unor elemente cu substanţă metaforică (apa, focul ş.a.) şi, nu în cele din urmă, acele succinte "ritualuri" privind înveşmîntarea personajelor, pregătirea pentru micile ceremonii de familie ori pentru pedepsirea "ereziilor" amoroase etc. Descifrez aici şi o ambiţioasă preocupare a regizorului de a pătrunde nu numai în intimitatea motivaţiei unor biografii de excepţie, dar şi de a încerca să se apropie de spiritul scrierilor lui Mishima, fapt lăudabil nu numai prin curajul artistic, ci şi prin realizarea sa, parţială, spre deosebire de alte demersuri teatrale văzute de noi, "paralele" cu esenţa operei marelui dramaturg.

Conceput în trei acte, cu două pauze, dar provocator cu precădere prin limbajul său, nu prin simplul apel la un auditoriu "îndrăzneţ" şi "răbdător", spectacolul atinge clipe de maximă intensitate emoţională în cîteva dintre confruntările revelatoare dintre Marchizul de Sade (Bujor Macrin), Madame de Montreuil, mama soţiei sale (Liliana Ghiţă), Marchiza de Sade (Ramona Gîngă), Charlotte (Elena Andron), Baroana de Simiane (Emilia Mocanu), Anna Prospere, sora mai mică a doamnei de Sade (Cătălina Nedelea), şi Contesa de Saint Fond (Simona Gurgu), confruntări intersectate de cîte un monolog ce ne înfăţişează fie discreţia, conciziunea şi buna stăpînire a mijloacelor interpretative, în cazul lui Bujor Macrin, fie disponibilităţile pentru desfăşurări ample în registrul dramatico-tragic în cazul Lilianei Ghiţă (pîndită însă de capcana teatralismului) şi al mai tinerelor interprete Ramona Gîngă şi Elena Andron. Minusurile acestei noi producţii a teatrului brăilean ţin de aceste ezitări şi stîngăcii în confruntarea sincronică a micilor ritualuri scenice, de repetarea unor gesturi şi reacţii ce nu coincid cu acumulări de tensiune dramatică, ci pun în primejdie coerenţa discursului scenic sau de momentele de patetism exacerbat, ce riscă să contravină unei lucidităţi de ansamblu, definitorie atît pentru atitudinea regiei faţă de text, cît şi pentru ati-tudinea protagoniştilor faţă de personajele interpretate. Prin misterul şi neliniştea pe care le provoacă, prin amestecul de poezie, dramatism şi grotesc ori prin unele imagini de o mare sensibilitate artistică (ghilotina din care, în locul fierului ucigător, se revarsă stropi de apă izbăvitoare), spectacolul îşi "învinge" neîmplinirile şi ne dă măsura oportunităţii unei constante promovări a regiei tinere prin vîrstă şi spirit, care, în cazul teatrului brăilean, nu este doar un slogan, ci o realitate.