Madame de Sade, un spectacol nu doar de imagine

Acum câteva luni, la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila a avut loc o nouă premieră - a unui spectacol cu totul special (şi asta nu neapărat pentru publicul din Brăila). E vorba despre Madame de Sade, pe un text al japonezului Yukio Mishima, cu fragmente din Marchizul de Sade, în regia lui Szabo K. Istvan (căruia îi aparţine şi decorul).

Yukio Mishima e un nume destul de cunoscut pentru a nu mai avea nevoie de prezentare: romancier, autor de proză scurtă şi piese de teatru, bântuit în adolescenţă de o imaginaţie violentă pe care-o exorcizează în autobiograficele Mărturisiri ale unei măşti, el s-a sinucis prin seppuku, în 1970, într-un gest de protest. Madame de Sade, piesa lui în trei acte, pusă în ultima vreme pe scenele multor teatre nu numai europene, e un text-dezbatere, static ca scriitură (dar cu mari posibilităţi coregrafice, exploatate de mulţi dintre regizorii care-au montat-o): un grup de femei, avându-le în centru pe Renee de Sade (Ramona Gângă) şi pe mama ei, doamna de Montreuil (Liliana Ghiţă), discută faptele Marchizului de Sade, aflat în închisoare şi care trebuie cumva, în numele şi spre onoarea soţiei sale, salvat. Szabo K. Istvan face însă ca acele istorii împărtăşite de grupul doamnelor (reunit nu în salon, ci în saună) să capete consistenţă, într-o permanentă alternare de planuri – cel al povestirii cu cel al faptelor povestite, cu imaginea lui Donatien de Sade însuşi (Bujor Macrin) văzut dintr-o perspectivă creştină specială: spectacolul debutează cu o scenă cristică sfârşind cu Donatien strâns în braţele unuia dintre însoţitorii săi ca-ntr-o Pieta vie, cu o îmbrăcare rituală echivalentă cu trecerea peste pragul lumilor. Donatien pendulează continuu între uman-mundanul ce i-a asociat pentru totdeauna imaginea de cea a nobilului Sacher-Masoch şi cel simbolic, de reprezentant al spiritului liber în complicată dialectică în egală măsură cu regalitatea în prag de disoluţie morală şi cu Revoluţia virtuos-intolerantă.

"Pui perdeluţe roz ca să-ţi întuneci ferestrele!", îi strigă Renee mamei într-una din confruntările intestine ale grupului feminin, chintesenţă a conformismului căruia i se opune Donatien de Sade.

Pentru un spectacol de trei ore, cu două pauze, există destul de puţin text în montarea lui Szabo K. Istvan de la Brăila. Există în schimb o retorică a cruzimii (o rafinată întrepătrundere a imaginilor de sadism cu cele creştine, în special ale crucificării) foarte bine stăpânită, şi o construcţie simbolică făcând ca fiecărui element să-i corespundă un altul, deschizându-şi sensurile unul către celălalt (ceremonialul îmbrăcării, deopotrivă în alaiul marchizului şi în grupul femeilor, cadrele de uşi şi-n acelaşi timp de ghilotină, prevestind finalul şi jertfa doamnei de Sade sub lama ploii; până şi stingerea lumânărilor, din debutul spectacolului, e un act de... sadism).

În termeni muzicali, spectacolul de la Brăila e o simfonie bine orchestrată, de la costumele excelentei Ambrus Amaryll la mişcarea scenică a lui Andras Lorant, de la jocul actorilor (cumnata lui Donatien e Cătălina Nedelea, bigota baroană de Simiane e Emilia Mocanu, iar pandantul ei, neruşinata contesă de Saint Fond, Simona Gurgu) la muzica preclasică ce le acompaniază mişcările. E un spectacol dificil, greu de digerat la o primă vizionare, dar de o generozitate teatrală mai mult decât remarcabilă.