Friptură în sînge - Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street

Da, îmi place la nebunie carnea, şi deşi ştiam că în cel mai recent film al lui Tim Burton, Helena Bonham Carter frămîntă plăcinte cu carne de om şi afacerea ei prosperă, fiind nevoită să amenajeze şi o terasă în faţa cîrciumii, n-am putut renunţa la aripioarele de pui ale căror pungi le foşnesc la vizionările de presă, spre deranjul - probabil - al celorlalţi colegi. Cu toate astea, mi-a plăcut Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street / Sweeney Todd: Bărbierul diabolic din Fleet Street, primul horror muzical pe care-l realizează Burton, după muzicalul lui Stephen Sondheim.

Şi mi-a plăcut şi Johnny Depp, deşi în general nu mă omor după cum joacă. Dar se pare că stresul pus de faptul că trebuia să cînte pe ecran, pentru prima oară, l-a făcut să trateze mai relaxat, mai instinctiv secvenţele în care nu cîntă. De multe ori aici Johnny Depp reuşeşte să joace la miligram, în filigran, din vagi şi rapide modificări ale expresiei faciale; să spună cu gura ceva, dar să se contrazică cu ochii. E realmente foarte bun. Alan Rickman, în rolul judecătorului Turpin, mi s-a părut la fel de bun în detalii, deşi pornisem cu ideea că e prea potrivit pentru rol, lucru care, la o adică, poate fi o provocare pentru cine are curaj şi inteligenţă. (Ca şi Timothy Spall în rolul său, dar cît de simpatic e cînd cîntă...)

Cît despre Helena Bonham Carter, care a trebuit să dea nouă probe, deşi e partenera de viaţă a regizorului, cred că n-am văzut-o nicicînd atît de mulată pe personaj, umanizîndu-l probabil cu faptul că a aflat în timpul filmărilor că e însărcinată cu al doilea copil. De aici probabil instinctul matern care trece atît de definitiv ecranul, după ce umpluse toate cadrele. (Mă întreb însă cu ce memorie se va naşte noul pui al cuplului, obligat să fie "martor" al atîtor gîtlejuri tăiate şi al pivniţei cu o imensă maşină de tocat şi o sobă cu furnal?)

Pentru că da, şi aici nu pot spune că am savurat, se taie multe gîtlejuri în film, foarte convingător, nu degeaba filmul e interzis la noi spectatorilor sub 18 ani. Aici mi se pare că Tim Burton a exagerat, deşi cred că pot înţelege că avea nevoie de o contrapondere vizuală oripilantă la muzica extrem de frumoasă a lui Stephen Sondheim şi la sentimentele frumoase de care, surprinzător, filmul nu duce lipsă, în ciuda atmosferei macabre, facilitate de CGI. Dar ar fi fost suficient să ai unul, două prim-planuri cu sîngele ţîşnind subţire şi cu carnea proaspăt tăiată relaxîndu-se brusc. Pe lîngă că trebuie să vezi aceste crime, mai trebuie să şi auzi corpurile prăvălindu-se în pivniţă, deci simţul ironiei mi se opreşte în gît.