White Oleander - Dragostea maternă ca dragoste dăunătoare

Dacă titlul românesc al filmului (Dragoste otrăvitoare) este extrem de nepotrivit, titlul original pare mult mai "personalizat". White Oleander are la bază un roman scris de Janet Fitch, care s-a bucurat de mare succes în SUA, succes sporit şi de votul de încredere al lui Oprah Winfrey, care l-a numit Cartea lunii mai 1999. Regizorul Peter Kosminsky a devenit cunoscut o dată cu realizarea serialului Warriors, produs de BBC. Prezenţa pe afiş a trei vedete feminine - Michelle Pfeiffer, Robin Wright-Penn şi Renée Zellwegger - e o atrăgătoare nadă pentru cinefili.

Varianta românească a titlului filmului eludează dintr-un foc metafora pe care se bazează povestea. Dragostea maternă ca dragoste dăunătoare pentru fragedul lăstar, la fel cum oleandrul este o frumoasă, dar otrăvitoare plantă ornamentală. Michelle Pfeiffer reuşeşte unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale, chiar dacă nu ocupă toate minutele filmului. Personajul său are suficientă carne pe el şi complexitate pentru a te face să-i intuieşti prezenţa şi în secvenţele în care nu apare în cadru. E aici meritul scenariului, care întregeşte profilul psihologic de-abia la final, când sunt revelate secretele acestei femei dure ca diamantul, deştepte şi nonconformiste (un eşec sentimental timpuriu, dar şi inconstanţe materne).

Faţă de alte pelicule, filmul de faţă are ambiţia de a reda pe cât posibil complexitatea relaţiei mamă - fiică, o relaţie de dragoste şi ură atunci când rolurile nu sunt bine asumate, neocolind toate motivaţiile desprinderii fiicei de cea care i-a dat viaţă. Faptul că regizorul şi producătorul au dorit ca toată substanţa romanescă să intre în film face ca scenariul să fie destul de dens, nu numai prin aglomerare de evenimente, ci şi prin piste ideatice. De aici vaga senzaţie că filmul şi-a propus să spună foarte multe lucruri şi că se străduieşte cu greu să nu scape nimic din vedere.

White Oleander nu e filmul care să te umple de plăceri estetice, dar nici filmul care te aruncă din sală din primul sfert de oră. Este un film cuminte, aşezat, clasic, lipsit de o anume alienare intenţionată a stilului, cum era de exemplu Tinereţe furată/Girls. Interrupted (unde tot despre deriva adolescenţei era vorba). Poate că pe alocuri şchioapătă şi devine insipid, dar are totuşi calmul unui fluviu care îşi adună apele fără să se sperie de secetă, ceea ce le permite personajelor să se formeze din mers şi să nu dea măsura complexităţii lor până în ultima clipă.

Vorbim de cele două eroine, mamă şi fiică (Michelle Pfeiffer şi Alison Lohman - probabil noua Kirsten Dunst), aflate în anticamera unei necesare rupturi. Pentru că celelalte personaje sunt ceea ce sunt, au câteva calităţi elementare şi oricum sunt depăşite de curgerea acţiunii - aşa sunt cele două femei interpretate de Robin Wright-Penn şi Renée Zellwegger, prima un fel de Peg Bundy bigotă, cea de-a doua o singuratică oiţă (excelente amândouă actriţele în roluri de contre-emploi). Probabil că alegând patru actriţe blonde pentru patru din cele cinci personaje feminine, regizorul nu s-a gândit să facă trimitere la o anume imagine a feminităţii (serafice şi misterioase, aşa cum era în Sinuciderea fecioarelor), ci să le strângă la un loc printr-un element comun, încercând să traseze un portret cu multe faţete al femeii. Cea de-a cincea femeie din film este roşcată, rusoaică, fumătoare, preocupată de bani şi de clipa prezentă (Svetlana Efremova îşi face personajul simpatic din doar trei apariţii).

White Oleander are aerul unui film produs de Hallmark, lucrat cu seriozitate, dar fără geniu, bun să le impresioneze pe doamnele interesate de "artă", care o caută în eşalonul doi. Dar şi de astfel de filme e nevoie.

Fişa tehnică :

Regia : Peter Kosminsky
Distribuţia : Michelle Pfeiffer, Alison Lohman, Robin Wright-Penn, Renée Zellwegger, Svetlana Efremova