Legiunea străină... de arta şi meseria filmului

Dispariţia subită şi bulversantă a lui Mircea Daneliuc din universul filmului românesc real, prin inexplicabila lui cădere în diletantism haotic, produsă în jurul anului 1990, rămâne una dintre cele mai mari pierderi suferite de filmul românesc în acea perioadă ambiguă de reaşezare a non-valorilor - căci, din păcate, nimic n-am moştenit peste pragul decembrist. Cei mai buni regizori dinainte de 1989 fie îşi încetaseră de un sfert de veac activitatea cinematografică (Ciulei), fie au trecut la cele veşnice cu o funestă sincronicitate (Tatos), fie îşi lansaseră încă dinainte cântecul de lebădă (Piţa: Faleze de nisip; Veroiu: Să mori rănit din dragoste de viaţă; Pintilie: Duminică la ora şase), fie s-au pierdut pe ei înşişi odată cu Revoluţia: Daneliuc sau Mărgineanu. Abia în 1993 urma să survină revelaţia Nae Caranfil, după care mai aveam de aşteptat încă un deceniu până la incredibila explozie a generaţiei Puiu, Mungiu, Porumboiu, Muntean, Solomon şi ceilalţi (mai mult sau mai puţin) de-un leat cu ei.

Pe tot parcursul acestor optsprezece ani, am căutat să înţeleg ce anume l-a anihilat pe Daneliuc - şi cred că, de-a lungul timpului, am găsit cel puţin un răspuns de ordin general: extraordinarul artist din perioada 1975-1983 îşi găsise echilibrul optim de creaţie în raport cu chingile draconice ale cenzurii ceauşist-duliene. Protestatar furios prin excelenţă, Daneliuc provocase, cum era şi firesc, o reacţie la fel de furibundă a vechiului sistem. Tensiunile se acutizau treptat, de la relativ calmele Cursa şi Ediţie specială, trecând prin perioada criticilor politico-sociale subtile din Proba de microfon, sau decalate istoric, din Vânătoarea de vulpi (cele două filme sinonime cu apogeul cineastului), pentru a ajunge la atitudinile subversive făţişe din Croaziera, sau supraevaluate, din Glissando - şi, în paralel cu acest crescendo conflictual, se definea şi starea de fecunditate a artistului, pe care acesta, din păcate, n-a mai putut ulterior s-o depăşească. Trecând peste inegalul Iacob (un început şi un final epocale, încadrând o ditamai burta de film românesc tipic) şi neruşinatul Tusea şi junghiul (unde Daneliuc, înfuriat de Dulea, se răzbuna pe Creangă, bietul), s-a ajuns la apocalipticul A unsprezecea poruncă (despre care circulă mitul iresponsabil că ar avea ceva de împărţit cu experimentul Piteşti şi Paul Goma) - primul dezastru care arăta că, pierzându-i pe Elena Ceauşescu şi Mihai Dulea, de fapt Daneliuc se pierduse pe sine. Artistul nu s-a mai putut adapta la un echilibru normal de creaţie - şi, în lipsa cenzurii, protestele sale au scăpat de sub orice control (estetic, moral şi de bun-simţ), devenind isterice, abulice, teribilist-puerile şi mai penibile decât cele mai neprofesioniste năstruşnicii.

O vreme, cel puţin, câteva dintre ele încă au mai avut puncte de plecare ingenioase (sosiile demnitarilor nazişti din A unsprezecea poruncă, psihoza avorturilor din Patul conjugal, sau jurnalul real al Elenei Borş, cea devenită Niculina Puică din Sistemul nervos) de care, însă, Daneliuc se plictisea imediat, împingându-şi rapid fiecare film în degringoladă - mai ales prin tehnica totalmente amatoricească de a-şi construi scenariile prin alăturarea forţată a câte două ploturi independente, crezând că astfel se va naşte un conflict. Eronat - nu se năştea nimic. Daneliuc îşi mai amintea vag, din şcoală, că viaţa e o sursă de inspiraţie pentru artişti în general, şi pentru cineaşti în special - dar nu stăpânea criteriile de selecţie a subiectelor şi metoda de adaptare a acestora, spre a le valoriza artistic. De asemenea, învăţase cândva că un scenariu de film se structurează, de obicei, pe polaritatea "dacă..." / dar dacă..." - însă nu înţelesese că aceste două repere dramaturgice nu pot fi trântite unul lângă altul hodoronc-Mariţo, ci se supun la rândul lor unor reguli asociative. De aici, brambureala tuturor conglomeratelor aiuristice din ultimii optsprezece ani: în A unsprezecea poruncă, sosiile naziştilor şi proto-societatea din no man's land-ul postbelic; în Această lehamite, fantoma gravidă şi dealul pe care se credea, o vreme, că maşinile urcă de la sine; în Senatorul melcilor, scandalul Sălcudeanu şi evenimentele din Hădăreni; în Sistemul nervos, pasiunea bătrânei pentru crainicul T.V. şi maniile urinoterapeutice de tip M.I.S.A. Iar acum, în sfârşit, în Legiunea străină... de orice raţiune, gripa aviară şi obsesia unor papagali de a se înrola în legiunea străină franceză.

În Această lehamite, Daneliuc plusase (probabil intuind instinctiv că premisele dramaturgice erau moarte încă înainte de naştere - că tot era vorba acolo de o situaţie oarecum similară), aşa că mai înghesuise în poveste încă un element străin de structură: obsesia unei femei de a se sinucide prin electrocutare, drept pentru care tot băga sârme-n prize. Ceva similar se întâmplă şi aici: Daneliuc a mărturisit că nu crede o iotă în gripa aviară. Bravo lui - şi mie-mi plac teoriile conspiraţioniste, nici eu nu cred în teroriştii lui Iliescu, în Oswald, în Holocaust, în "Un pas mic pentru om..." sau în varianta oficială a lui 9/11. Dar de-aici şi până la a face dintr-o asemenea manipulare mediatică un film valabil, calea-i lungă - iar Daneliuc face primul pas pe această cale, după care se răzgândeşte, uită că pornise la drum cu gripa aviară, şi se ocupă numai de cei trei tineri cu veleităţi pentru legiunea străină (de orice logică). Aşa că, simţind şubrezenia poveştii lor, supralicitează pe alte direcţii: dezvoltă obsesiv un sub-plot al furturilor de benzină din conductă şi de sârme de cupru din instalaţiile electrice, şi încă unul, al aşa-zisului investitor care promite marea cu sarea şi-i ţepuieşte pe toţi. Prin urmare, ceea ce ar fi trebuit să fie o construcţie organică, echilibrată şi unitară, cu motivaţii solide şi dezvoltări dramatice, devine o învălmăşeală de stări încremenite în proiect - cam la modul următor:

La început, mascaţii fugăresc găini, iar ţărăncile bătrâne se văicăresc. În continuare, tot filmul, prin cadru vor trece mascaţi. Degeaba.

La început, Lilica aduce două furgoane cu pui olandezi congelaţi. Credem că se va crea un conflict dramatic în raport cu plotul gripei aviare. Nu se creează. În continuare, personajele vor tot plimba prin film puii congelaţi ("astea e cu ştampile, deci e bune"). Atâta.

La început, Maricel promite că "după ce vine de la Viena" va investi în sat. În continuare, Maricel tot promite că "după ce vine de la..." (Strasbourg, Milano, etc.) va investi în sat. Gata.

La început, cei trei tineri se hotărăsc să se înroleze în legiunea străină (de orice bun-simţ), ademeniţi de promisiunea lui Maricel că le aranjează el totul, pentru două sute de euro de căciulă. În continuare, ei se vor tot pregăti pentru legiunea străină (de arta filmului), căutând bani, antrenându-se ridicol, şi debitând sloganuri. Punct.

Problema cu Daneliuc e că el crede că un film se face singur - că e de-ajuns să ai aşa, un fel de concepţie vagă în mintea ta despre ce-o să se vadă pe ecran, şi ce-o să înţeleagă lumea, şi gata, aşa o să iasă. E - din păcate, nu iese. La nivel de scenariu, e nevoie să dezvolţi premisele, s-o faci tu, cu mintea ta şi cu mânuţele tale pe keyboard, că de la sine n-au să evolueze, neam. Asemenea cu regia, şi cu tot ce înseamnă filmare. N-ajunge să ştii tu, în sinea-ţi cea lăuntrică şi interioară, că te cheamă Mircea Daneliuc şi gata, s-a rezolvat. Nu s-a rezolvat. E obligatoriu să ai o viziune clară, unitară, matură, pe care s-o transpui în imagini riguros, disciplinat, profesional. Altfel, poţi s-aduni câţi actori vrei, profesionişti sau amatori sau şi-şi, şi să-i pui să se zbuciume prin cadru precum găinile alea fugărite (sau, mai rău, ca unele gata decapitate), cotcodăcind pe moldovineşte şi, mai ales, înjurând la greu (cei drept, cam jumătate din personaje zic "chizda mă-tii", aşa că ne ruşinăm mai puţin). N-ar strica nici să-i explice oarecine că a nu face altceva decât să arăţi, tot timpul, cum băieţii umblă cu canistrele de benzină furată din conductă, şi să arăţi, tot timpul, cum seară de seară se-ntrerupe curentu-n sat, şi să arăţi, de fiecare dată, stâlpii cu firele tăiate, şi să arăţi, ori de câte ori apare câte-un doctor sau poliţai, cum i se vâră şpaga-n buzunar, nu înseamnă nici cinema, nici atitudine civică - înseamnă doar atât: să arăţi, la modul: "Uite la ei cum fură!" La fel ca Şerban Marinescu în Ticăloşii, dar şi mai ostentativ, şi mai împrăştiat.

Nu înseamnă cinema (şi nici atitudine civică) mesajul pe care ar vrea Daneliuc să-l comunice cu această însăilătură. Căci - ce vrea el? Păi el vrea aşa, să zică (citat de la conferinţa de presă, că din film nu se înţelege): "Da, în România se fură. Toţi fură. Şi totuşi, rămânem săraci. De ce? Fiindcă alţii fură şi mai mult decât noi - şi ruşii, şi Uniunea Europeană. Ăia-s rechinii cei mari!"

Şi ne şi arată. Cum? Aşa: unul dintre băieţi nu mai are răbdare, dezertează, fuge spre Franţa, e arestat la Viena că nu şi-a plătit hotelul, e închis, are o tentativă penibilă de evadare, moare accidental, sicriul e trimis în ţară - şi, ce să vezi? Austriecii i-au furat toate viscerele, pentru trafic de organe!

Asta crede Daneliuc că-nseamnă că marii rechini europeni este hoţi.

Asta crede Daneliuc că înseamnă cinema.

Hai să fim serioşi.

Ar mai fi avut el o intenţie cât de cât lăudabilă, cu îngăduinţă, pe care o ratează la fel de lamentabil: ca după ce escrocul de Maricel le ia banii, bieţii băieţi, cu antrenamentele lor, să înjghebeze un fel de "legiune străină din Est" parodică, gata să se ia cu asalt Occidentul. Chestia asta e povestită în caietul de presă. Ceea ce vedem pe ecran e doar o serie de aşa-zise pregătiri repetitive, plicticoase, de un comic infantil şi grosier, pierdute printre avansuri amoroase către Lilica, scene isterice cu Vergina, şi nelipsitele secvenţe de spital, care nu lipsesc din filmele lui Daneliuc cum nu lipsesc exploziile de la Nicolaescu. Ambiţia de a înfăţişa în film derizoriul, de a-l demonta şi sublima în artă, e splendidă - dar Daneliuc ar face bine să înveţe ceva meserie de la Porumboiu (nu c-ar învăţa el vreodată de la cineva - da' sunt şi eu idealist... şi retoric...)

Penibila deraiere a acestui cineast cândva atât de promiţător, care la începutul anilor optzeci părea gata să revoluţioneze cinematografia românească la nivel atât de concepţie, cât şi de mijloace expresive, se mai manifestă, în aceiaşi parametri, şi pe planul imaginii. A lucrat cu Gabi Kosuth - un operator excelent, care până şi antifilmicul Şi totul era nimic reuşise să-l spoiască abil, cu o imagine de calitate. Ei bine, ce face Daneliuc? Distruge cu deliberare imaginea lui Kosuth. A mărturisit-o chiar el: nu-i plăcea că pelicula Kodak (pe care s-au transpus cadrele trase iniţial pe video) e prea bună, de-o vreme-ncoace, şi dă o plastică prea perfectă, prea de carte poştală ilustrată, aşa că, în laborator, a stricat-o intenţionat, ca să fie mai "ca-n viaţă" - ca-n care viaţă, că-n viaţă nu avem peliculă, nici filtre, nici etalonaj, avem doar cei doi ochi de la mama! Ochi care nu văd virat într-un galben complet fals (orice spectator neavizat - adică majoritatea - o să jure că a nimerit o copie rebut, ajunsă cine ştie cum în reţea!), nici expus aiurea, nici cu granulaţia scăpată de sub control, nici cu gradele de saturare pe dos; decât, eventual, dacă sunt bolnavi. Grav.

(Asta crede Daneliuc că se numeşte "imagine". Să facă bine să-nveţe de la Oleg Mutu... nu, scuze; iar sunt retoric.)

Cu notoriile soundtrack-uri daneliuciene, alea care lasă să se înţeleagă cam 25% din dialoguri, suntem obişnuiţi, aşa că nu mai insist. Cu o precizare: aici, Daneliuc a ţinut morţiş să zicem că suntem în nordul Moldovei (pentru că "Moldova e cea mai săracă regiune din Uniunea Europeană", închei citatul - oh!), aşa că a ales actori în stare să folosească (sau măcar să imite) dulşele grai. Rezultatul: procentajul de inteligibilitate se mută cam pe la 10-15%. (Noroc că înjurăturile sunt omnirecognoscibile, indiferent de dialect, dicţiune, priza de sunet şi post-procesare.)

Şi pentru că tot am ajuns la actori, merită să spunem că Rică Răducanu e cel mai firesc din tot filmul. De ce? Simplu: tocmai pentru că nu e actor, deci a comunicat perfect cu Daneliuc - aşa, ca amatorii între ei; în plus, pentru el a fost un fel de joacă, a rămas relaxat, s-a interpretat pe sine şi şi-a păstrat intactă dezinvoltura din viaţă.

Nici Nicodim Ungureanu nu e rău, din acelaşi motiv - în parametri profesionişti, de data asta: e actorul detaşat prin excelenţă, capabil să se comporte natural chiar şi la Adrian Popovici. Iar o surpriză plăcută oferă Oana Piecniţa, în Lilica - are o anume prospeţime, o sinceritate care, speculată şi cultivată de un regizor competent, i-ar putea prefigura un viitor promiţător. În sfârşit, bătrâna Despina Stănescu, de la teatrul din Bacău, în sine e dinamică, expresivă şi autentică, dar rolul i se prăbuşeşte sub tonele de isterie pe care i le impune Daneliuc, şi modul neglijent de a o filma.

Voit neglijent - e primul lui film tras în întregime cu camera din mână, din nou ca să dea un aer de reportaj. Slavă Domnului, procedeul a reuşit. La Cristi Puiu.

Ce lucruri semnificative ar mai fi de spus...?

Mă rog, eterna Românie a lui Daneliuc, aşa cum o vede el, cu patriotismul său de tip sado-maso: ca o imensă ruină plină de fiare vechi şi ruginite, şi grămezi de gunoaie. Aşa de mult îi plac chestiile astea, că probabil în veci n-o să se sature de ele, în eventualitatea funestă (dar, vai, expectabilă - şi expectorabilă) că va continua să facă film, sigur va continua să umple cadrul cu grămezi de pet-uri şi alte mizerii chiar şi peste douăzeci de ani - la fel cum, în acea insanitate de epilog al Patului conjugal, proiecta în viitor blocurile neterminate de la Lujerului, sau de unde-or fi fost. Un fel de proiecţie în timp similară (dar involuntară) există şi aici, pe invers: deşi suntem în anul de graţie al gripei aviare, pe-un acoperiş de fabrică unii încă mai demontează literele lozincii "TRĂIASCĂ REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA" - până cad cu litere cu tot; adică, metaforă super-tare, frate!

Ca să tragem linie: amorf, incoerent, dezlânat, plicticos, repulsiv, vulgar, ostentativ, primitiv, diletant.

Dar, prin Cursa, Ediţie specială, Proba de microfon, Vânătoarea de vulpi şi, parţial, Croaziera, Glissando şi Iacob, Daneliuc va trăi veşnic în inimile noastre. Şi nu numai acolo. Fie-i finanţarea uşoară.

Sau mai bine nu.

19 februarie 2008, h. 04:15-06:45
Bucureşti, România