O revenire promiţătoare - Legiunea străină

Avem de-a face cu un Mircea Daneliuc în plină revenire (foarte promiţătoare!) spre o atitudine artistică mai echilibrată, dacă nu tocmai raţională - dar cine îi poate pretinde rezonuri unui creator atât de thalamic şi visceral? Violenţele s-au temperat, isteria a coborât pe palierul unei acceptabile nervozităţi, sexualitatea e mai ponderată, personajele urinează mai puţin, ba chiar şi înjurăturile pe metru liniar de peliculă par să se fi rarefiat oarecum, păstrându-şi totuşi hegemonia binemeritată - căci avem datoria civică de a arăta românul pe ecran aşa cum e, în nemiloasa lumină a realităţii. O remarcabilă înnoire se remarcă la nivelul de principiu al scenariului. Plin de curaj, Daneliuc se prevalează de acest instrument desuet al discursului filmic, alegând formula unui mozaic abstract de momente disparate. Îşi păstrează metoda celor două fire epice silite să se întâlnească forţat - cu precizarea că aici sunt trei, şi rămân scutite de sarcina convergenţei. Pe de o parte, un bogătaş, Maricel (Rică Răducanu, unul dintre cei doi interpreţi fireşti din film), tot umblă printre personaje şi promite marea cu sarea. Simultan, sunt vânate găini în condiţiile gripei aviare - pistă amăgitoare, căci va fi prompt abandonată, lăsând în urmă doar leit-motivul mascaţilor care tot trec prin cadru. Iar câţiva tineri se pregătesc pentru legiunea străină, sub îndrumarea colonelului (Nicodim Ungureanu, al doilea personaj cu comportament natural). Asemenea interminabilei perioade de tranziţie, toate cele trei situaţii rămân încremenite în proiect, animându-se doar la nivelul câtorva semi-fapte anecdotice: medici care iau şpagă, poliţişti care iau şpagă (cât mai vizibil, căci nu putem ignora acest flagel), un cadavru eviscerat, figuri de arte marţiale, babe care plâng, o femeie balonată, ba chiar şi o remarcabilă sugestie de falie temporală, sub forma unei întoarceri în 1990, când de pe acoperişul unei fabrici sunt demontate literele sloganului "TRĂIASCĂ REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA" - până când se prăbuşesc şi literele, şi demantelatorii lor, semn că trecutul continuă să ne hăituiască.

Un rapel similar la trecut se regăseşte în concepţia de decupaj, care reconstituie stilul cinematografiei româneşti al anilor optzeci, cu fidelitate şi detaşare - mai ales prin încadraturile sensibil disjuncte faţă de semnificaţia imaginilor, lungimile de cadru adeseori insolite, şi tăieturile de montaj aplicate în cele mai neaşteptate locuri.

Şi de această dată, Daneliuc ne delectează cu o simfonie de dialoguri în priză-directă, expresive mai mult sonor decât lexical, mai ales că toţi vorbesc cu un accent moldovenesc apăsat (cinste actorilor care fac eforturi audibile să imite dulşele grai) - astfel încât renunţăm să urmărim replicile, savurând doar intonaţiile, încărcătura emotivă şi sarcina sentimentală.

O atenţie aparte merită finalul - multiplu precum valenţele veritabilului anti-story la care am asistat. Autorul ne manipulează duios-perfid, cu un final posibil (patru poliţişti pe biciclete îndepărtându-se...) apoi cu încă unul (un personaj zăcând lângă o baltă)... pentru a da drumul tamburului exact când ne aşteptam mai puţin - dar nu înainte ca trupul din baltă să fie recuperat, camera insistând asupra lipitorilor ce l-au năpădit, în toată hidoşenia lor atât de grăitoare pentru orânduiala cea crudă şi nedreaptă în care trăim - reiterare a motivului melcilor senatoriali şi trimitere la relaţia dintre cineaştii români expiraţi şi fondurile C.N.C. O metaforă poate involuntară, dar extrem de adecvată prin amplitudinea ei metafilmică.

31 ianuarie, 2008, h. 23:20-24:04
Bucureşti, România