Cel mai nominalizat spectacol al acestui an, aşa cum arată lista finală stabilită de Magdalena Boiangiu, Ion Cocora şi Doru Mareş, e Unchiul Vania al lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar din Cluj (cel mai bun regizor, cea mai bună scenografie, cel mai bun actor în rol principal, cel mai bun debut, cel mai bun spectacol). Faust-ul de la Sibiu are şi el trei (scenografie, actriţă în rol principal, spectacol), restul propunerilor fiind împărţite (două producţii - Capra sau Cine e Sylvia?, textul lui Albee de la Act, şi Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele de Petr Zelenka, de la Piatra Neamţ - fiind considerate strălucitoare prin prestaţiile actoriceşti, cu cîte două nominalizări fiecare).
Cîteva dintre numele de pe lista anunţată ieri erau predictibile şi irefutabile - e vorba de debutanta Cristina Casian (o surpriză absolută, prin maturitate şi complexitatea interpretării din monodrama Alinei Nelega, Amalia respiră adînc, un spectacol de licenţă), de Ofelia Popii (şi ea, neaşteptată în felul în care construieşte rolul lui Mefisto din Faust, apelînd la o plastică gestuală şi facială complexă) şi de Unchiul Vania însuşi, o montare cum teatrul românesc n-a mai avut de multă vreme, un eveniment scenic greu, dacă nu imposibil, de repetat (poate, de astă dată, Şerban nu se mai recuză, iar Hatházi cîştigă premiul). Altminteri, "trendul" general al nominalizărilor merge spre estetica, să zicem, clasică, spre acele performanţe revitalizatoare pentru direcţia teatrului de artă, din ce în ce mai avariată de presiunea comercialului şi lipsa de ştiinţă a scenei.
Faptul că doi actori discreţi precum Coca Bloos şi Constantin Cojocaru au devenit, mai nou, nişte obişnuiţi ai premiilor Uniter e o veste dătătoare de speranţă pentru artiştii fără morbul vedetismului. Salutară e şi prezenţa numelui Danei Dogaru, o actriţă versatilă, cu o tehnică impecabilă, ciudat de ignorată de regizori mult timp şi care literalmente "fură ochiul" în În rolul victimei, a celui al Emiliei Dobrin, într-o formă uimitoare de trei ani încoace (vezi Şefele, Cheek to cheek al lui Afrim...), şi Ovidiu Ghiniţă, actor de o factură foarte specială, rar distribuit la adevăratul lui potenţial de creativitate.
Un moment memorabil în ce priveşte această ediţie a Galei Premiilor Uniter e legat de dispariţia nominalizărilor pentru critică. E "victoria" absolută a scandalului de anul trecut, cînd cei trei nominalizaţi (Florica Ichim, Liviu Maliţa şi Miruna Runcan) s-au recuzat, neparticipînd, de altfel, nici la acordarea premiilor. Asistăm la o "decapitare" a criticii în cadrul galei, după ce în 2007 s-a hotărît ca nici premiile secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) să nu mai fie decernate odată cu distincţiile Uniunii. Sînt decizii care afectează serios breasla critică, slăbindu-i considerabil poziţia (de vreme ce s-a dovedit, se pare, că AICT-ul nu are forţa de a-şi organiza o gală proprie), dar şi obligînd-o (şi aici vine partea bună a lucrurilor) să-şi reviziteze rolul, principiile şi plasarea în spaţiul intelectual-teatral.
Şi mai sînt cîteva chestiuni (de ţinut minte, nu la modul pozitiv). Întîmplarea cu Anca Hanu, nominalizată pentru Bufonul/Cornelia din Regele Lear şi înlocuită pe listă, cîteva ore mai tîrziu, cu Florentina Ţilea, după constatarea că spectacolul lui Tompa Gábor a avut premiera în 2006, mi se pare, pe lîngă tristă, şi inadmisibilă. În esenţă, e vina Teatrului Naţional din Cluj, care a trecut pe lista producţiilor din 2007 o montare din 2006, văzută deja de alt juriu de nominalizări şi de o cohortă de critici prezenţi la colocviul din octombrie acel an. Instituţia la care e Anca Hanu angajată s-a jucat într-un mod nepermis cu nervii actriţei (se gîndeşte cineva la Cluj cum e să te vezi în cea mai prestigioasă selecţie a teatrului românesc şi, nici jumătate de zi mai apoi, să nu mai fii pe listă?), mizînd pe o practică larg răspîndită la noi, numită, pe scurt, fraiereală (şi care obligă juriile la adevărate exerciţii poliţieneşti). Nenumărate teatre din România pariază la risc pe lipsa cronică de informaţie, manipulînd, eventual, datele (jucînd spectacole în decembrie şi planificîndu-le premiera în ianuarie, aşa încît să le "vîndă" la două Gale consecutive ale Premiilor Uniter, după cum se nimereşte juriul - n-a mers din prima, hai să mai încercăm), ce-i drept, însă, pînă acum nimeni nu mai încercat să plaseze în anul următor o producţie prezentată publicului şi cronicarilor cu mai bine de două luni înainte de Revelion (şi recenzată copios imediat după premieră). A fost un gest de imoralitate şi lipsă de consideraţie pentru propriii artişti.
Înainte de asta, de altfel, s-a mai consumat un episod hilar din viaţa naţiunii teatrale româneşti: cîndva, între duminică seara şi luni dimineaţa, mai bine de o zi înainte de anunţul public privind selecţia, pe blogul lui Radu Afrim au apărut numele actorilor nominalizaţi pentru rolurile din spectacolele montate de el (Coca Bloos, Constantin Cojocaru şi Ovidiu Ghiniţă). Ulterior, Afrim şi-a retras postarea, dar întrebarea rămîne: de unde ştia? Şi chiar dacă aflase, cum de i-a trecut prin cap să pună pe blog o informaţie neoficială? Cam vraişte lucrurile în teatrul românesc...
Pînă la ceremonia de pe 14 aprilie 2008, mai e timp de tocat şi absenţele din inventarul nominalizărilor: Silviu Purcărete, noul val al tinerei regii (personal, regret - deşi înţeleg - ignorarea unui spectacol atît de îndrăzneţ experimental ca Sado-Maso Blues Bar), multele producţii ale Capitalei Culturale Europene (cu precădere Viaţa cu un idiot, pe care mulţi o vedeau la loc de cinste în listă), cvasi-invizibilitatea, din nou, a Naţionalului din Bucureşti (şi a Naţionalelor în general) şi cine mai ştie ce. Iar pe urmă vine şi rîndul galei...
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.