În fine, s-a produs! Aşteptată, dorită şi temută, aşa cum este, oriunde şi oricând, orice întâmplare unică, Gala Premiilor UNITER a concentrat, ca la fiecare început de primăvară, de şaisprezece ani încoace, interesul şi atenţia tuturor celor ce lucrează în branşa teatrului, indiferent că sunt suporteri fervenţi ori inamici juraţi ai organismului lor profesional. Şi indiferent că unii ori alţii s-au aflat luni, 14 aprilie, în Sala Mare a Teatrului Naţional sau acasă, în faţa televizorului. Sau peste mări şi ţări. Sau în spital. Sau în avion.
Pentru că o întrecere dotată cu trofee nu poate să nu încălzească spiritele (până la incandescenţă, uneori); pentru că întocmirea de clasamente este o pasiune tot atât de puternică pe cât este contestarea clasamentelor întocmite; pentru că artiştii scenei sunt prin excelenţă făpturi pasionale; pentru alte o sută de motive.
Şi totuşi, peste sărbătoarea de anul acesta a adiat, perceptibilă, o boare de tristeţe. Nu numai din cauza şirului (iarăşi...) prea lung al pierderilor suferite de teatrul românesc în anul care a trecut de la gala precedentă (acest moment, când pe ecran se perindă fotografiile actorilor, regizorilor, scenografilor, dramaturgilor şi criticilor dispăruţi în intervalul celor douăsprezece luni, este întotdeauna tulburător), nu numai din cauza numeroaselor locuri neocupate din sală (niciodată nu am contabilizat, parcă, mai multe absenţe, fie ele şi motivate), nu numai din cauza ploii posomorâte de-afară; riscând o explicaţie, aş zice că starea generală de confuzie, derută şi degringoladă din viaţa teatrală actuală s-a răsfrânt şi asupra serii festive a Galei. O seară destinată, încă de la înfiinţare, să celebreze performanţa, excelenţa, excepţionalul. Când însă asupra acestor superlative cade umbra îngheţată a relativ(ism)ului, sensibilitatea de rană vie a artiştilor nu poate să nu reacţioneze - fie şi inconştient. Precum altădată filmul românesc, astăzi teatrul autohton abia mai respiră; buteliile de oxigen se află însă la purtător, care nu trebuie decât să vrea să le folosească. Spre a-l parafraza pe Soarele lui Delavrancea, să vrea să vrea să le folosească.
O anumită melancolie a infuzat serii, de altfel, însăşi ambianţa vizuală a spectacolului (regizat, ca de obicei, de Cornel Todea), fiindcă talentatul scenograf Andu Dumitrescu a imaginat ca fundal scenic o succesiune de proiecţii reproducând imaginea unor monumente arhitectonice bucureştene mai vechi sau mai noi, dar - aproape toate - evident părăginite; dacă la mijloc a fost o intenţie, ea şi-a atins fără greş scopul; dacă a fost o simplă coincidenţă... cum ştim de la învăţaţii foarte învăţaţi, simple coincidenţe nu (mai) există. În fine... Cu decisivul concurs al muzicii lui Nicu Alifantis, capabil(ă) să încălzească şi o banchiză, cu simpatica dezinvoltură (inclusiv în bâlbe şi încurcături) a amfitrionului Ion Caramitru, preşedinte al UNITER, director al Teatrului Naţional, actor talentat şi bărbat şarmant, unul dintre rarii compatrioţi în stare să poarte cu naturaleţe un costum de seară, cu fiorul contagios al emoţiilor autentice ori jucate (suntem în domeniu!), Gala a ieşit victorioasă la liman, izbutind, încă o dată, să dea nărăvaşei bresle a teatranţilor sentimentul că, dincolo de adversităţi şi ţâfne, cu bune şi cu rele, membrii ei alcătuiesc, vrând-nevrând, o familie. Şi că, indiferent ce-ar fi să fie, sângele apă nu se face.
A fost un sentiment care a prevalat şi asupra ţinutei neglijente a unor participanţi-premianţi dornici, probabil, să arate că ei nu se sinchisesc de convenţii (?!), şi asupra unor discursuri ori prea lungi, ori anoste sau resentimentare, până şi asupra nelipsitelor mesaje emanând de la unii premianţi absenţi şi a căror unică raţiune a părut a fi beştelirea UNITER, preşedintelui UNITER, Senatului UNITER, juriilor UNITER, membrilor UNITER, premiilor UNITER - pe care, totuşi, băşicaţii pamfletari nu s-au gândit nicio clipă să le refuze... căci arta-i lungă şi viaţa-i scurtă... A fost un sentiment pe care nici cel mai nepăsător străin nu ar fi putut să-l ignore în clipa când cei aproape o mie de oameni din sală s-au ridicat simultan în picioare la apariţia pe scenă a maestrului Radu Beligan, beneficiarul Premiului de Excelenţă şi rostitorul unui discurs exemplar, ca întotdeauna, prin inteligenţă, ironie şi tandreţe: o declaraţie de iubire neclintită pentru teatru.
Iată, însă, lista integrală a premiilor UNITER pentru anul 2007, decernate în seara Galei. Mai întâi, premiile anunţate "pe loc" şi acordate de către un juriu format din actriţa Rodica Negrea, regizoarea Sanda Manu, scenograful Dragoş Buhagiar şi criticii Cristina Modreanu şi Victor Scoradeţ, în urma nominalizărilor (trei nume sau titluri pentru fiecare categorie) produse de către un juriu de critici format din Magdalena Boiangiu, Ion Cocora şi Doru Mareş. Debut: Cristina Casian (actriţă); Teatru radiofonic: Dumnezeul de a doua zi de Corneliu Mimi Brănescu (SRR, regia: Claudiu Goga); Cea mai bună actriţă în rol secundar: Dana Dogaru; Cel mai bun actor în rol secundar: Ovidiu Ghiniţă; Cea mai bună actriţă în rol principal: Ofelia Popii; Cel mai bun actor în rol principal: András Hatházi; Cea mai bună scenografie: Helmut Stürmer; Cel mai bun regizor: Andrei Şerban; Cel mai bun spectacol: Unchiul Vania de A.P. Cehov, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regia: Andrei Şerban. Senatul UNITER a acordat următoarele premii şi premii speciale (anunţate în prealabil): Pentru întreaga activitate - actriţa Dorina Lazăr, actorul Ion Besoiu, scenografa Florica Mălureanu, regizoarea Sanda Manu, criticul Ion Cocora; Pentru muzică de teatru: Ada Milea; Pentru teatrul de copii: Marian Râlea; Pentru teatrul de păpuşi: Ioan Brancu; Pentru teatrul de revistă: Aurel Storin; Pentru circ: Brânduşa Novac; Pentru coregrafie în arta spectacolului: Florin Fieroiu; Pentru performanţă în teatrul non-verbal: Mihai Mălaimare şi Teatrul "Masca". Au mai figurat în palmares Premiul special al Preşedintelui UNITER: publicista Silvia Kerim; Premiul Mecena: Carmen Palade Adamescu, preşedinte Unirea Shopping Center (sponsorul tradiţional al Galei); Premiul pentru cea mai bună piesă românească a anului 2007 (concurs desfăşurat sub egida Casei Regale): Meserii şi fundături de Mihai Ignat. Pentru o seară, premianţii s-au bucurat, ne-premianţii s-au întristat; a doua zi, toţi au fost din nou pe scenă, în spatele scenei, lângă scenă. Spectacolul merge mai departe.