Vai şi-amar! - Jumper

M-a ţinut, prostioara - până la replica "Ăştia-s paladini. Omoară jumperi", când mi-am zis: Hait! Pân-aici ne-a fost!

Mi-a plăcut şi cum se făcea mici-fărâmici etajul casei ăleia din final, deşi mă decuplasem complet - da', ce mi-am zis? At least, I can enjoy... Nu ştiam că peste un minut avea să-mi vină s-arunc cu mapa de presă-n ecran (era pe CD, ce frumos ar fi făcut, zbârrr, ca un frisbee!), fiindcă iar au zis okay, let's wrap it, fără să ştie că scenariul încă nu se terminase...

Adică, un film SF super-soft, care începe isteţ, se tâmpeşte la mijloc şi sfârşit n-are - cam la fel cu Next, dar nici chiar atât de prost.

Scenariul lui David S. Goyer, Jim Uhls şi Simon Kinberg (de ce s-or fi adunat trei, taie-mă, omoară-mă, că nu pricep, şi pace - chestia asta putea s-o scrie şi un sfert de scenarist!), bazat pe romanul lui Steven Gould, are un nucleu destul de ofertant: un tânăr îşi descoperă puterea de a se teleporta oriunde.

Atât. De-aici încolo, povestea se fleşcăie inexorabil. E o nouă pildă grăitoare de "Aşa NU!". Măcar în scopuri pedagogice, merită s-o mărunţim puţin.

Jumperul se poate teleporta numai în locuri pe care le-a văzut înainte (fie şi măcar în poze). Poate lua cu el obiecte şi chiar persoane, cu condiţia să le atingă. Cu cât e mai mare/greu/masiv obiectul/persoana/chestia, cu atât creşte şi efortul - nu-i nimic, se rezolvă, dacă ai experienţă: la un moment dat, unul ia cu el ditamai autobuzul. Cu pasageri cu tot? Nu ştim, că era haloimăs mare şi nu se prea vedea, dar logic (vorba vine!) era să da. Deci, dacă vrei să iei un obiect prins de zid, nu poţi - decât eventual luând casa cu totul. A-ncercat-o unul şi pe asta, într-un film mai vechi şi care nu s-a făcut, şi i s-a dărâmat blocu-n cap, de s-a zis cu el. (În finalul acestui film nou şi care s-a făcut, eroului îi va reuşi figura, măcar parţial - în sensul că nu se va zice cu el.)

Toate astea nu au nici un alt motiv decât regula dramaturgică: hai să-i punem nişte piedici, ca să fie mai interesant. Cei trei caraghioşi (Goyer, Uhls şi Kinberg) au învăţat blabla meseria, da' n-au har, nici să-i pici. Un scenarist inteligent aplică regula astfel încât motivaţiile să fie integrate organic în logica poveştii, atât cauzal cât şi consecutiv, nu cusute cu aţă albă, ca aici. În plus, toate aceste premise sunt aplicate cum nu se poate mai limitat şi imediat - la modul: nu se poate decât aşa? Bun, nu va face decât aşa. Trebuie să? Okay, atunci o să. Pe cei trei papagali nu-i duce mintea ca din "nu se poate" şi "trebuie" să dezvolte nişte consecinţe logice surprinzătoare, creative, care să genereze cu adevărat acel vertij intelectual (cine inventase vorba asta...? Bugariu, pare-mi-se...) propriu SF-ului de calitate. În această sărmană povestioară cinematografică, totul bate pasul pe loc cam ca la un cenaclu SF de liceeni din anii '80.

Şi ăsta nu e decât începutul; aş putea diseca pe pagini întregi lipsa totală de logică şi puzderia de inadvertenţe care decurg de-aici - dar, deocamdată, important era să înţelegem ideea, şi de ce scenariul e idiot.

Mai e idiot şi dintr-un alt motiv: fiindcă pe la jumătate, ce să vezi? Aflăm că jumperii ăştia au existat dintotdeauna - şi tot dintotdeauna paladinii jucau leapşa cu ei, conduşi ba de Torquemada, ba de Samuel L. Jackson. Mă-nţelegi, aici e buba cu "vânătoarea de vrăjitoare" de din de-a lungul veacurilor! Când vii c-un artificiu din-ăsta, învechit şi prăfuit şi zaharisit de la loc comanda, măcar ai şi tu atâta bun-simţ şi schiţezi un început de justificare, un crochiu de coerenţă istorică fictivă, o dudă de credibilitate, n-o trânteşti şi fugi (ca-n Alien vs. Predator, la o adică, aia cu aztecii), că dracu' te crede! Da' cei trei tăntălăi, cum să-şi folosească ei gânditorele? Că tuşeau!

Încă un motiv pentru care scenariul e cretin e mama. Eroului. Care-i paladină. Să vezi şi să nu crezi. Da' mai e şi mamă, aşa că l-a abandonat când era mic, ca să nu-l omoare. Iar acum, în timp ce-l vânează subalternii ei, ea îl tot ajută. Şi la sfârşit, îl ţucă dulce şi-i zice: "Fătul mieu, ia avans, că te iubesc. Eu număr din zece-n zece pân-la şase sute şi abia pe urmă vin să te extermin - hai, fugi şi te-ascunde: 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80, 90, SUTAAA! 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80, 90, DOUĂ SUTEEE!..." Probabil sechela (care urrrlă din tot finalul filmului) va începe cu Diane Lane strigând: "Cine nu e gata, îl iau cu lopata!"

Ultimul, dar nu cel de pe urmă, argument al imbecilităţii scenariului e construcţia complet haotică, semn că cei trei Doamne şi toţi trei n-au nici pic de dram de urmă de brumă a simţului epic, astfel încât, ca de-atâtea ori (chestie pe care am văzut-o şi-n Next, şi-n Invasion, şi-n Volcano - demult - şi-n multe alte filme), la sfârşit taie acţiunea cu satârul, deşi cele mai elementare reguli de construcţie dramaturgice ar fi impus încă o mişcare (zi-i "act", zi-i "ritmemă", zi-i cum vrei) întreagă - chestie care se-ntâmplă de obicei fiindcă-n primele două treimi lungesc pelteaua îndeajuns ca să nu le mai rămână timp pentru o rotunjire echilibrată a poveştii. De aici, şi soluţiile fuşerite de încheiere (inclusiv exilarea mârlei de Roland într-o grotă de unde n-are cum să coboare - făcută nu fiindcă David al nostru ar fi bun la inimă, sau măcar prost de pică, ci numai şi numai ca s-avem sechelă) şi, în genere, sentimentul irezistibil de lăsat cu ochii-n soare.

Cam asta era tot ce merita să fie discutat mai în detaliu despre film - scenariul şi micuţele sale plinuri dintre golurile cât toate zilele - fiindcă în rest, totul e... rutină. Regia îi aparţine lui Doug Liman, care s-a ilustrat mai ales cu...Bourne (producător la tustrele, şi regizor al Identităţii...), iar acum filmează îndeajuns de zglobiu ca măcar să te ţină-n scaun cu ritmul antrenant al naraţiunii, vioiciunea secvenţelor de acţiune şi tumbele camerei prin jurul locurilor exotice (şi previzibile!) unde le place jumperilor să picnicheze: creştetul Sfinxului, terasa Empire State Buildingului, cadranul Big Benului sau Crucea de pe Caraiman (în principiu).

Samuel L. Jackson, în rolul ăluia rău, e bun cum îl ştim.

Hayden Christensen, în rolul ăluia bun, e prost cum îl ştim - din Annakin Skywalker şi, mai nou, tembelul Awake.

Diane Lane e frumoasă cum o ştim.

Rachel Bilson e aşa cum n-o ştim.

Şi văd acum că al zecelea din distribuţie era... Tom Hulce!

Vai şi-amar!

26 februarie, 2008, h. 21:30-22:20
Bucureşti, România