Sărind prin lume - Jumper

Unde eşti tu, Spielberg, doamne?! Că despre ce a mai făcut George Star Wars Lucas în ultimul timp, ştim cîte ceva. Văzînd cam ce se întîmplă cu superproducţiile SF/ fantasy recente, îţi vine să plîngi după oamenii ăştia care chiar ştiau să te facă să crezi în alte lumi, fantasme, poveşti supranaturale, împănate de candoare şi/ sau acţiune nestăvilită; plus, să nu uităm, umor. Cam astea sunt gîndurile cu care poţi pleca de la una dintre cele mai noi variaţiuni fanteziste, Jumper-ul lui Doug Liman.

Regizor altminteri interesant care, după o scurtă şi hilară trecere prin circuitul indie (Swingers, Go), a ajuns răsfăţat al studiourilor, lăsat să se joace cu bugete babane ca mulţumire pentru imensele succese de casă The Bourne Identity şi Mr. & Mrs. Smiths. Ambele filme cît se poate de simpatice, amuzante şi înzestrate cu o sensibilitate pop/ jucăuşă, din care se găsesc urme chiar şi în varza ameţită în discuţie aici. Care duce cîţiva paşi mai departe (şi alăturea cu drumul) înclinaţia lui Liman pentru trăsnăi hi-tech, dovedind însă, în acelaşi timp, că ar fi făcut mai bine să rămînă în lumea "reală", aia în care indivizii se bat cu (super-)jucării măcar credibile, în loc să se aventureze în zona teleportorilor hedonişti din romanul lui Steven Gould şi a urmăritorilor lor neînduplecaţi. Care, apropo, sunt o idee cît se poate de cool şi demnă de a fi salutată în prea-moral(izator)ul şi seriosul peisaj cinematografic contemporan în care ştii că de cîte ori cineva se distrează copios o să şi-o ia urît de tot şi va învăţa rapid ceva lecţii de viaţă, realizînd urgent pe parcurs iresponsabilitatea conduitei sale de pînă atunci.

Aşa şi cu David Rice, jucat de un Hayden Christensen (adică exact Anakin Skywalker din noile şi cretinele Star Wars) somnambulic şi inert. Care realizează în copilărie că poate "sări" după bunul plac oriunde în lume - de unde, dincolo de voice-over-ul insistent/ redundant, distracţia primei părţi a filmului, comportînd cafea într-un loc, mic-dejun într-altul, dispariţia promptă dimineaţa din patul unei oarecare domniţe... Apoi, însă, apare nemesis-ul Samuel L. Jackson, adică, de la o vreme, răul de serviciu prin tot mai multe producţii discutabile; aici, Paladin, adică preocupat de identificarea, prinderea şi uciderea cu poftă a săritorilor. Iar Jackson, de data asta grizonat, e exact cum ne-a obişnuit, plin de importanţa propriei misiuni, grav, cu mutra aceea strîmb/ ofticată care pare să-i ţină de ceva ani loc de expresivitate actoricească. De unde şi una dintre primele probleme ale altminteri binevenit de scurtului Jumper - e o bucurie să vezi un film care reuşeşte să îţi zică tot ce voia (în cazul de faţă, nu mare lucru) în mai puţin de oră şi jumătate -; anume că atît protagoniştii cît şi antagoniştii ar trebui să fie măcar interesanţi, dacă nu simpatici pentru a-ţi menţine trează atenţia şi, eventual, implicarea. E drept, iubirea eroului, frumuşica Rachel Bilson din serialul The O.C. e drăgălaşă şi carismatică, iar britanicul Jamie Bell (cu o splendoare de accent), în rolul unui alt săritor şi vînător de asasini oferă cel mai interesant şi empatic personaj al acestei nostime, dar inutile fantezii. E o plăcere să îl vezi, cu un rînjet în colţul gurii, neras, în geacă de piele şi un ciuf dezordonat explicîndu-i pierdutului Christensen cam cum stă treaba cu activităţile lor.

În rest, apartamentele plozilor săritori, împodobite cu stranii colaje punk de imagini şi desene, sunt un deliciu scenografic, iar unele dintre salturi şi bătăi - minuni de coregrafie. Există şi niscaiva drame relaţionale/ de familie prin poveste, în frunte cu o foarte disfuncţională legătură tată-fiu, dar par mai curînd adăugate forţat, regizorul gîndindu-se poate că ar trebui niscaiva seriozitate în joaca lui de-a urmăririle, confruntările şi alte din astea. Gravitate care nu ajută însă la nimic, fiind doar balast inutil într-un film care ar fi fost muuult mai simpatic dacă nu s-ar fi preocupat deloc de asemenea chestiuni şi s-ar fi mulţumit să ţopăie dintr-un loc în altul, fără griji. Chestie la care Liman se pricepe de minune. Aşa, aveţi în faţă o chestie mutantă, nici divertisment pur (pentru asta, sunt de preferat oricînd mai înainte amintitele Bourne Identity şi Mr. & Mrs. Smith), nici poveste mai serioasă cu niscaiva implicaţii profunde. Păcat. Dar, totuşi, fun.