"Dacă aş lua-o de la capăt, ei sînt genul de trupă în care mi-ar mi-ar plăcea să cînt" zice în interviul din Mojo unul dintre cei mai recluzivi interpreţi pe care i-a văzut istoria pop/rock, Scott Walker. Iar Haruki Murakami, prin vocea eroului de 15 ani din Kafka pe malul mării: "De cînd am fugit, ascult continuu aceeaşi muzică: Kid A". Complimente mai simpatice (şi antagonice) nu-mi trec prin cap.
Scurt istoric personal
N-am avut cu vreo altă gaşcă relaţia pe care o am cu Radiohead, cei pe care hipster-ii adoră de la un timp să-i urască. Şi nu există pe lume album pe care să-l fi ascultat mai obsesiv decît Amnesiac. Cînd, planificat sau întîmplător, aud o piesă de-a lor, lumea dispare. N-am să înţeleg niciodată etichetele gen "Britain's most miserable band" sau prima alegere a teenager-ilor sinucigaşi; pentru mine sînt atît de vii şi intenşi şi energizanţi - da, trişti / disperaţi / furioşi, dar şi debordînd de o asemenea patimă, umor negru şi romantism încît orice altceva păleşte.
Everything in Its Right Place
9 mai 2006. După o zi de plimbare prin Amsterdam, cu ceva beri la bord şi tîrîndu-l după mine pe bietul Dy - amator de house, trance & electro-pop şi mai puţin de Yorke & co - ajung la locaţia concertului, hala imensă lipită de stadionul Ajax-ului. Multă lume, tipic echipament altermondialist; puşti de 16 ani, tineri, dar şi destui oameni peste 30. Intru în viteză, mai iau o bere pe drum şi mă înghesui în sala deja aproape plină, deşi mai e destul pînă la deschidere. Umplu timpul uitîndu-mă în toate părţile, bînd şi trăgînd cu urechea la conversaţiile vecinilor. Pînă cînd se sting luminile şi pe scenă apare, singur cu o chitară, Willy Mason. I-am ascultat în tîmpenie Where the Humans Eat pe la începutul anului şi îmi zic că se încadrează în tradiţia opening act-urilor ciudate pe care şi le aleg băieţii (de la David Gray la Boards Of Canada). Iar pe la ultimul cîntec, Oxygen, mă trezesc fredonînd. În înghesuiala şi întunericul claustrante ce urmează, adulmec sudoarea celor din jur şi un iz persistent de marijuana/hash din toate direcţiile. Dar ţîşnesc abia cînd încep să se aprindă & clipocească toate ecranele şi din laterale apar EI. Două dintre clasicele de pe Kid A (EiIRP şi The National Anthem) mai tîrziu, ţopăi în demenţă, în timp ce Thom anunţă că vor cînta ceva nou şi zîmbind (ei bine, da) indică lateralele sălii - "There's a bar over here, there's a bar over there". 15 Step, una dintre cele mai sincopat/dansante bucăţi din întreaga lor carieră mă electrizează în timp ce ecranele pulsează isteric. Lucky mă face să tremur, la 2+2=5 toţi din jur cîntă (şi eu o dată cu ei); apoi Thom lasă chitara şi cineva aduce încă un set de tobe (pentru el!) - altă noutate, Bangers'n'Mash. Cînd monitoarele se sting şi rămîne doar cîteva reflectoare albastre, simt că mă scufund.
You'll go to hell for what you dirty mind is thinking
...zice una dintre preferatele mai tuturor fanilor, niciodată ajunsă pe vreun album, Nude (dulce-apăsător/voluptuoasă) şi ascultînd-o mă trezesc holbîndu-mă iar la Jonny Greenwood şi toată parafernalia electronică în care s-a înconjurat. Pînă cînd apare pianul şi îl pun pe Dy să mă ridice rapid ca să văd cît mai de sus în timp ce Yorke murmură deja "black-eyed angels swam with me". Dansez pe I Might Be Wrong, nu mă mai sperii că m-ar putea auzi cineva şi cînt din toţi plămînii intoxicaţi Paranoid Android, How to Disappear Completely, Karma Police. La fel fac şi coreenii din faţa mea, francezii din spate sau domnii (olandezi cred) din dreapta. După alt dans pe cea mai îndrăcită variantă la Idioteque din cîte am auzit, No Surprises mă lasă zdrenţe, numai bine pentru încheierea cu There There. Minute de isterie mai tîrziu, primul bis, cu alte două piese noi (House of Cards e insuportabil de senzuală) şi două favorite (Just şi You and Whose Army). Cînd pleacă din nou, mă chinui să nu plîng, dar degeaba pentru că, în scandarea generală ("Thom! Thom") vine şi ultimul encore:
Immerse your soul in love
...sînt ultimele versuri din Street Spirit, care mă termină întotdeauna, şi cel mai frumos îndemn. Plec zdruncinată gîndindu-mă că toate piesele noi sînt incredibil de vioi / visătoare. Şi că aşa trebuie să fie Purgatoriul, locul în care scapi de tot balastul negativ / rău ca să ieşi purificat şi gata să înfrunţi o nouă zi. Ce fac băieţii ăştia zice-se unglamorous e pur şi simplu, oricum ar suna, muzica sufletului meu.
Mulţumesc, Alice & Dy, pentru că aţi făcut posibilă seara asta.