Teatrul Studio – Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca

Luna noiembrie este la Târgu Mureş luna în care se deschide de obicei stagiunea Teatrului Studio, teatrul unde îşi prezintă creaţiile studenţii de la Universitatea de Artă Teatrală din oraş. Înainte de a trece la o analiză a spectacolului propriu zis, ar fi necesare câteva constatări: am observat în ultimul timp că acest teatru este neglijat de public, şi asta din cauză că aici, pasămite, nu evoluează actori profesionişti, ci doar nişte studenţi. Aş atrage atenţia că la rampă ies studenţii anului terminal, care, după o jumătate de an vor evolua pe scene profesioniste, în calitate de profesionişti, astfel că a-i desconsidera pentru faptul că încă nu sunt angajaţii unui teatru de stat mi se pare cel puţin o mare prostie. Apoi, constat că, cel puţin în ultimii trei ani, montările studenţilor depăşesc cu mult, din punct de vedere calitativ, montările Teatrului Naţional, care a rămas doar cu titulatura. Aşa că nu înţeleg de ce aceia care se plâng că merg la spectacole proaste la Naţional, nu o virează înspre Teatrul Studio, care e numai la cinci minute distanţă. Montări precum "Opera de trei parale" de Brecht, "Efectul razelor gamma asupra anemonelor" de Paul Zindel, "Unchiul Vanea" de Cehov, "Trilogia de la Belgrad" de Biljana Sbrljanovic, "Celălalt" de Miguel de Unamuno, acestea fiind doar câteva care îmi vin în minte la repezeală, puteau foarte bine să stea pe scene de prestigiu, atât prin realizare, cât şi prin interpretare.

Anul acesta stagiunea s-a deschis cu spectacolul "Casa Bernardei Alba" de Federico Garcia Lorca, în regia lui Marius Oltean, ieşind astfel la rampă studentele de anul IV, secondate de câteva colege din anul III. Ce am remarcat la toate actriţele a fost, fără excepţie, mimica foarte bună, modelarea feţei pentru a reda trăiri dintre cele mai diferite, de la spaimă la disperare, de la tristeţe la bucurie. Ce am observat, pe rând, la fiecare dintre studente:

Elena Cezarina Sava, în rolul Bernardei Alba, face mult cu privirea, în care concentrează demonicul personajului pe care îl interpretează, e o prezenţă care se face simţită pe scenă, dominatoare şi crudă, punctul mai slab fiind însă dicţia, la care ar mai trebui lucrat. Alexandra Didilescu, în rolul Adela, este detaşată, glacială, afişează o frumuseţe rece, de care pare conştientă, glisează cu uşurinţă de la duritate la gingăşie şi fragilitate, intuieşte furtunile interioare ale personajului ei şi le exprimă în consecinţă, reuşind să convingă, ea fiind în acest spectacol unul din vârfurile distribuţiei.
Adela Lazăr, în Amelia, se implică emoţional, are candoarea de care e nevoie în construirea personajului său, dar o dezavantajează o oarecare rostire ardelenească a unor replici, lucru care nu este permis (de exemplu, ea va spune răspicat la un moment dat "S-a răsturnat saria", demolând momentul prin rostirea defectuoasă).
Roxana Mitan, în rolul Magdalena, îşi exteriorizează prea strident trăirile, îşi strigă replicile în loc să le rostească, astfel încât, "sonorul" dat prea tare acoperă celelalte laturi ale interpretării ei, rezultând astfel un personaj relativ neinteresant, care nu transmite mai nimic.
Monica Vlădoi, interpreta rolului Angustias, este reţinută şi interiorizată, lăsând să se ghicească starea "de fierbere" a personajului său, frustrarea vârstei mai înaintate decât aceea a surorilor ei, resemnarea fetei bogate şi marginalizate din această cauză. Pentru ea banii nu sunt o armă de apărare, ci mai degrabă, un motiv de frustrare.
Mirela Pom, alias Martirio, dă personajului său intensitate emoţională şi pregnanţă, jucând demenţa mai ales din priviri şi atitudine, reuşind o creaţie consistentă. Singura obiecţie (poate nu chiar o obiecţie, de fapt), ar fi să încerce să îşi controleze mai atent personajul, să nu scape din mână frâiele, alunecând astfel spre o interpretare uneori prea apăsată. În rest, numai de bine.

La Poncia, în interpretarea Alinei Taloş, este o slujnică la locul ei, nu se poate ghici demonicul acestui personaj, jocul ei dublu, faţă de stăpână şi faţă de fete. Foarte expresivă ca mimică şi atitudine, actriţa este încă indecisă de direcţia pe care vrea să o dea personajului ei, ea pare sinceră şi în relaţia cu Bernarda Alba şi în relaţia cu fetele, neexistând impresia de duplicitate. Se poate vedea că nu o poate suferi pe stăpâna casei numai din monologul introductiv, pe care îl are înainte de deschiderea cortinei. Sinceritatea ei nedisimulată nu redă astfel întreaga complexitate a La Ponciei, o femei din popor care se orientează după cum bate vântul. Interpreatrea ei nu arată acest lucru, astfel că atunci când le trădează pe fete că stau la taifas cu Pepe Roamno în toiul nopţii, gestul ei mai mult surprinde şi nelămureşte, decât decurge firesc din construcţia personajului.

Cristina Voicu, interpreta bunicii mirese, Maria Josefa, are umor, dar un umor care bate în grotesc, dând contur ferm bătrânei nebune, care îşi doreşte copii cu părul ca spuma mării, şi care se căsătoreşte cu lumea de dincolo. Încadrându-se în concepţia generală a spectacolului, Cristina Voicu realizează un rol reuşit, aducând detensionare, dar lăsând să se ghicească macabrul din spatele zâmbetelor pe care le stârneşte.

Mai remarcăm la capitolul plusuri al acestui spectacol scnografia reuşită, care îmbracă scena în lemn alb, sugerând o casă cu perdele de dantelă, sau, tot la fel o colivie în care sunt închise cele cinci fete de măritat. Costumele sunt la rândul lor albe, subliniind ideea de inocenţă (chiar dacă fetele au izbucniri de erotism reprimat şi reverii senzuale, toate acestea sunt inocente), dar şi ideea de doliu. Ilustraţia muzicală, realizată de regizorul Marius Oltean, punctează evoluţia acţiunii şi stările personajelor, integrându-se firesc în desfăşurarea spectacolului, fiind unitară şi sugestivă. Textul lui Lorca este lecturat cuminte, fără prea mari inovaţii, dar în mod curat, lăsând sensurile să se subînţeleagă, să se descopere prin textul însuşi.

Pe de altă parte, din când în când apar momente puţin lungite, ceea ce dăunează ritmului reprezentaţiei, ori scene în care reacţiile personajelor sunt supralicitate, durearea fetelor trebuind în fapt să se simtă din interior, pentru a evolua spre explozia finală, moartea Adelei. Unele supraexaltări diminuează impactul pe care ar trebui să îl aibă finalul. La fel, leagănului din centrul scenei i se exagerează din când în când calitatea de simbol falic, prin forma sa (un buştean prins de tavan cu două frânghii). Am fi preferat să se rămână în totalitate la sugestie, era de ajuns.

Pe scurt, spectacolul este unul de văzut, el fiind unul unitar, pe care cele opt viitoare actriţe profesioniste reuşesc să îl susţină cu succes, în ciuda unor inerente stângăcii de la început de drum. Şi, aşa cum spuneam la început, este de preferat să vă petreceţi o seară agreabilă în teatrul studenţilor, veţi vedea că au multe de spus şi de oferit.


Fişa spectacolului:

Teatrul Studio Târgu-Mureş

CASA BERNARDEI ALBA
de Federico Garcia Lorca

Regia artistică: MARIUS OLTEAN
Asistent regie: DANA LEMNARU
Scenografia: LASZLO ILDIKO
Ilustraţia muzicală: MARIUS OLTEAN

Distribuţia:

Bernarda Alba: ELENA CEZARINA SAVA - Anul IV
La Poncia: ALINA TALOŞ - Anul III
Adela: ALEXANDRA DIDILESCU - Anul IV
Amelia: ADELA LAZĂR - Anul III
Magdalena: ROXANA MITAN - Anul IV
Angustias: MONICA VLĂDOI - Anul IV
Martirio: MIRELA POM - Anul IV
Maria Josefa: CRISTINA VOICU - Anul III

Spectacole: în fiecare miercuri şi vineri de la ora 19.00, până în data de 06 februarie 2004 (inclusiv), în afara vacanţei de iarnă