Iconografie gotică pe fundalul unui thriller psihologic - Vredens Dag / Dies irae

Într-un sat din Danemarca secolului al XVII-lea, Anne, tânăra soţie a unui bătrân pastor (Absalom), vânător de vrăjitoare, îşi înşeală bărbatul cu fiul (Martin) dintr-o altă căsătorie a acestuia. Pastorul moare, iar eroina este la rândul ei acuzată de vrăjitorie de mama pastorului.

În Vredens Dag / Dies irae (realizat în 1943 după piesa de teatru Anne Pedersdotter, de Hans Wiers-Jenssen) Carl Theodor Dreyer reia tema expusă în capodopera sa din 1928, La Passion de Jeanne d'Arc / Patimile Ioanei d'Arc: natura umană şi capacitatea omului de a-şi tortura semenii cu fanatism în numele unei ideologii. "Cinsprezece ani despart Patimile Ioanei d'Arc de Dies Irae, dar între ele apar numeroase asemănări. În amandouă - observa Jean Sémolué - o femeie tânără şi sănătoasă este strivită de o societate formalistă şi intolerantă, şicanatorie şi superstiţioasă. Ioana şi Anne întruchipează viaţa în tot ce are ea mai spontan. Frumuseţea Ioanei e cu adevărat "vitală"; strălucirea Annei conferă filmului Dies Irae o senzualitate difuză, făcând din el un film erotic în sensul nobil al termenului: feminitatea care îşi cere drepturile prin unirea cu fiinţa iubită şi speranţa maternităţii." Cinematograful lui Dreyer (în filmografia căruia se numără şi alte capodopere: Michael, Vampyr, Ordet / Cuvântul şi Gertrud), dominat de tonuri austere, solemne şi hieratice (director de imagine: Carl Anderson), reprezintă un elogiu adus vieţii. În esenţă, filmele sale vorbesc despre lupta dintre viaţă şi moarte, dintre zi şi noapte, dintre lumină şi tenebre.

În terminologia actuală, filmul lui Dreyer este un thriller psihologic realizat într-o manieră transcedental-expresionistă prin imagini ce amintesc de Rembrandt şi de iconografia gotică: "Cine a văzut filmele mele ştie ce importanţă acord chipului uman. Este un teritoriu niciodată explorat prea mult. Nu există - spunea Carl Dreyer - experienţă mai nobilă decât aceea de a înregistra expresia unei feţe sensibile la misterioasa forţă a inspiraţiei pe care o vezi animându-se din interior şi încărcându-se de poezie." Practicienii stilului transcendental nu îşi propun "transformarea" lumii exterioare şi se bazează nu pe mijloace "obiective" (precum gestul unui actor, ca în genul Kammerspiel) sau pe un univers "transfigurat", "ireal", distorsionat (ca în expresionism), ci pe o atent construită fenomenologie a credinţei. Cineaştii acestui curent caută să sporească misterul existenţei ignorând interpretările convenţionale ale realităţii: realismul, naturalismul, psihologismul, romantismul, expresionismul, impresionismul, raţionalismul.

Comparat adesea cu Ingmar Bergman (de care îl apropie atât austeritatea nordică, precum şi subiectele legate de religie), Dreyer este părintele unor personaje care - spre deosebire de personajele bergmaniene, ce aderă la credinţă împotriva voinţei lor - "evoluează în spaţiul graţiei divine: nici unul dintre ele nu încearcă să se elibereze de responsabilităţile pe care le are ca parte a unui univers predeterminat. Astfel, Dreyer se apropie mai mult de Robert Bresson (Le Journal d'un curé de campagne / Jurnalul unui preot de ţară; Un condamné á mort s'est échappé / Un condamnat la moarte a evadat; Au hasard, Balthazar / La întâmplare, Balthazar; Une femme douce / Sfioasa) decât de Bergman (Det Sjunde Inseglet / A şaptea pecete; Smultronstallet / Fragii sălbatici; Nattvardsgasterna / Lumină de iarnă; Persona), cu care împarte însă credinţa în puterea iubirii trupeşti." (Peter Cowie).

Audienţa la public a filmelor lui Dreyer a fost slabă. Publicul obişnuit - dornic mereu de poveşti glamorous, cu "acţiune" şi happy end - îi găsea filmele "statice" şi "plictisitoare". Replica regizorului: "Se spune că montajul meu e lent. Nu montajul e lent, ci acţiunea. Tensiunea se creează într-o atmosferă calmă." "Apăsarea pe care ţi-o lasă în suflet acest film - mărturisea Henri Agel - e ca o continuare nedefinită a interogaţiilor pe care le pune nu atât subiectul, nici măcar dialogul, ci curgerea copleşitoare şi ireală a acţiunii, economia gesturilor, cuvintelor şi sunetelor, leit-motivul cântecului religios intonat de copii."