Groază de râsul lumii - 1408

A fost odată un scriitor foarte popular de romane şi, în general, proze dătătoare de fiori. Numele lui? Stephen King. Activitatea publicistică? Prodigioasă! De la debutul cu Carrie, aclamat şi devenit instant bestseller internaţional şi apoi un film celebru semnat Brian De Palma, nenumăratele producţii literare ale domnului King s-au vândut ca pâinea caldă, iar Hollywood-ul a alergat întins să le transpună cinematografic cât mai rapid. Motivele? În primul rând, speranţa înregistrării unui succes similar cu al volumelor. E adevărat, de câteva ori mariajul a fost fericit, rezultând chiar filme de autor: pe lângă amintitul Carrie, Shining-ul lui Stanley Kubrick, The Dead Zone realizat de David Cronenberg, Christine de John Carpenter; sau chiar Misery (Rob Reiner). Cel mai adesea rezultatele au ţinut, însă, de domeniul spaimelor primare, de duzină, ceea ce e realmente regretabil în cazul unei bijuterii ca The Stand, unul dintre cele mai bune, complete şi lucide portrete ale Americii contemporane (ca mit şi realitate) cu tot ce are aceasta mai bun şi mai rău, transformată în mini-serie tv oarecare. Acesta e şi cazul acum în discuţie, Camera 1408.

Dar am început ca o poveste, aşadar... A fost odată un tânăr şi, după unii, promiţător regizor suedez pe numele lui Mikael Håfström. Care, după câţiva ani petrecuţi prin televiziune, ajunsese la ceva notorietate ca urmare a succesului dramei Leva Livet / Days Like This şi mai ales a nominalizării la Oscarul pentru film străin - Ondskan / Evil (2003). Apoi s-a gândit să se joace puţin de-a ororile şi, după încă un an, Hollywood-ul îl primea cu braţele deschise. Rezultatul? Catastrofa rizibilă Derailed pe care nici măcar Clive Owen n-o putea salva complet de la ridicol şi imbecilitate. Apoi? Bingo! Subiectul nostru, adaptarea unei nuvele de Stephen King. Adică o carte aproape sigură, după cum am mai zis. Şi, culmea, nuvela cu pricina era una foarte bună - chestie semnificativă dacă te gândeşti la productivitatea la scară cvasi-industrială de care dă dovadă de destui ani cel mai celebru cetăţean al Maine-ului. O poveste despre angoasele, traumele, obsesiile şi vinovăţiile nerecunoscut / asumate aferente meseriei de scriitor. Şi încă una nuanţată, bine articulată. Plus fiorii de rigoare. Plus un hotel în care există cel puţin o cameră cu o reputaţie malefică semnificativă.

Ce a înţeles domnul Håfström, alături de scenariştii săi Matt Greenberg, Scott Alexander şi Larry Karaszewski, din asta? Evident, că e vorba de fiori! Mulţi, mulţi, da' proşti rău. Pentru că perfect anticipabili. Adică o dată ce ştii că povestea se învârte în jurul unui scriitor cândva pasionat, dar care şi-a făcut de ceva timp un business din demistificarea aşa-ziselor case / locuri bântuite, te aştepţi din prima ca de data asta să fie altfel. Mai ales că domnul King s-a mai jucat odată, magistral, cu ideea de hotel bântuit - vă mai amintiţi de The Shining?! E drept, John Cusack e de mai bine de 20 de ani un actor al naibii de bun şi aici reuşeşte să fie cel puţin decent şi credibil o bună bucată de timp. El, adică. Nu scenariul! Care nu ratează nici unul dintre locurile comune ale genului - de la scârţăituri, pârâituri, muzici venite de nicăieri, fantome ameninţătoare care răsar când, cică, nu te aştepţi, dar par şi ele destul de rătăcite prin film, lumini care se sting şi aprind... Mai vreţi? Zău că nu merită. Adică o arătare din asta te sperie o secundă-hai 2 maxim, la prima apariţie; dacă nu eşti sărac cu duhul. Dar în rest? Totul e previzibil şi penibil, mai ales că realizatorii au ales să apese voiniceşte pedala dramelor familiale care, vezi doamne, sunt trezite în conştiinţa altminteri somnolentă a scriitorului de camera blestemată şi apoi nu-i mai dau pace şi încearcă să-l convingă să se auto-lichideze cât mai rapid.

În fine, de evitat. Pentru binele tuturor. Iar dacă vreţi fiori, mai bine încercaţi adrenalina din ultimul Bourne.