O varză de puncte de vedere - Vantage Point

În volatilul climat actual, trebuie să i se fi părut cuiva o idee bună să comită încă un thriller despre un complot terorist îndreptat împotriva nimănui altcuiva decît a preşedintelui SUA. Care nu, nu e George W. Bush, ci un oarecare (mai paşnic) Henry Ashton (William Hurt), venit în Spania, la Salamanca, să conducă un summit - cum altfel - anti-terorist. Prilej pentru o ditamai tentativa de asasinat în văzul întregii lumi, la care serviciile secrete - reprezentate în primul rînd de agentul de încredere Thomas Barnes (un Dennis Quaid serios şi solid, ca de obicei) şi mai junele şi agitatul său coleg, Kent Taylor - Matthew Fox din Lost.

După scurta şi agitata introducere care ne prezintă tentativa, urmează "revelaţiile", frumos aranjate în ordine, astfel încît să surprindă permanent spectatorul. Întîi, ce să vezi, pentru că se bănuia ceva, n-a fost împuşcat preşedintele, ci sosia lui. Apoi, pe măsură ce agenţii încearcă să reconstituie întîmplarea, sunt introduse diverse personaje care au asistat din unghiuri diverse la eveniment: o reporteriţă (Sigourney Weaver) care filma cu echipa; cei doi agenţi, repede separaţi urmărind diverse înregistrări video; un poliţist spaniol (Eduardo Noriega) neliniştit de comportamentul ciudat al iubitei; un turist american (Forest Whitaker) ce filma pentru familie din mulţime, adevăratul preşedinte retras în camera sa de hotel; şi, în cele din urmă, închizînd cam toate acoladele, teroriştii. Acum că am sintetizat ambiţiile Rashomon-ice ale scenaristului şi regizorului, să analizăm un pic şi rezultatul.

Dincolo de montajul frenetic-epileptic, ales fără îndoială pentru a potenţa artificial tensiunea şi suspansul - tăieturile între perspective se fac, de fiecare dată, fără a-i oferi şi spectatorului twist-urile observate de personaje -, nu e mare lucru în Vantage Point. Dincolo de truismul variantei româneşti a titlului, desigur - normal că stînd în locuri diferite, personajele văd/înţeleg altceva. Nimic mai firesc - doar că ce vede, progresiv, spectatorul e doar o înşiruire de trucuri menite să crească adrenalina, ceea ce nu prea reuşesc, am văzut prea multe poveşti de felul ăsta, multe mai bine spuse (In the Line of Fire?!). Şi chiar dacă pe moment te poate prinde, tocmai pentru că încerci să înţelegi, în ciuda stilului ultra-videoclipat, ce naiba se întîmplă, nu te antrenează cu adevărat. Pentru că sforile şi gimmick-urile sunt prea la vedere/transparente ca să mai poţi să te implici. Rezultatul? Încă un thriller inutil despre o problemă care nu prea interesează pe nimeni. Şi pe care nici actorii - cel mult corecţi - nici regia isterică nu fac nimic să-l salveze.