În mod normal, aici ar fi trebuit să citiţi o cronică aplicată a unui film - oricare, dintre cele care mişună încoace şi-ncolo pe ecranele româneşti. Dar omul propune şi Dumnezeu dispune - oferta cinematografică se dovedeşte prea mare pentru bietul cronicar, silit să joace săptămânal în Sophie's Choice (păstrând proporţiile, of course), iar avalanşa de titluri de pe frontispiciile cinema-urilor (prea puţin reflectată în cifrele încasărilor/spectatorilor, din păcate) îl sileşte, iată, să înghesuie cinci cronichete la un loc, în speranţa că va oferi măcar câteva idei celor care ar trebui... şi n-ar trebui să meargă la film. Aşadar...
El orfanato / Orfelinatul (*****) este o dramă de familie îmbrăcată în straie horror - şi vândută ca atare. Nu-i o mişcare dubioasă de marketing - filmul spaniolului (debutant!) Juan Antonio Bayona sperie suficient de tare cât să-şi câştige un loc fruntaş într-un clasament de gen, dar ceea ce-l transformă într-un film remarcabil este poezia macabră a relaţiei fantomatice dintre o mamă înlăcrimată (formidabila Belen Rueda) şi fiul ei dispărut, dimpreună cu forţa execuţiei şi implacabilul concluziei, pe cât de simplă pe atât de dureroasă. Paradoxal, tristă şi minunată.
Cloverfield / Monstruos (****) este cam tot ceea ce aţi aşteptat şi nimic din ce-aţi bănuit. Dacă, să zicem, Cristi Puiu ar fi regizat Godzilla, dacă John Cassavetes ar fi regizat King Kong, dacă fraţii Dardenne ar fi regizat The War of the Worlds... atunci ar fi ieşit ceva aproape de dinamita digitală păstorită în mare secret (dar cu buget!) de producătorul JJ Abrams. Cu toate campaniile / zvonurile şi falsele piste mişculate pe internet, ansamblul, care n-avea nici un motiv să funcţioneze, funcţionează de minune. Era de aşteptat ca "flagelul" filmatului hâţânat să atingă şi genul horror, iar Cloverfield reuşeşte acolo unde Blair Witch eşua caraghios şi îşi respectă conceptul auto-impus din debut ("Această înregistrare a fost descoperită în fostul Central Park...") şi până la siderantul cadru final.
The Mist / Negura (***) este încă o adaptare după Stephen King, semnată (ca şi Shawshank Redemption, ca şi Green Mile) de Frank Darabont. Care Darabont, încă un cinefil deghizat în regizor, surprinde plăcut în prima parte, filmată nervos & din mână, unde o mână de oameni e asediată în supermarket de dihănii nevăzute - metaforele biblic / îngroşate şi finalul apocaliptic, nihilist şi pervers (inexistent în carte) te trimit, după caz, la doctor sau la crâşmă.
Supravieţuitorul (**) este exact ceea ce ştim cu toţii că este. În timpul filmului m-am deprimat grozav şi progresiv (10 minute de Loredana? - nu ştiam că doare aşa!); post proiecţie, când l-am povestit celor care n-avuseseră norocul premierei, m-am trezit că râdeau cu lacrimi. Din două una - ori sunt un comediant feroce şi habar n-aveam, ori Sergiu Nicolaescu trebuia să se retragă de mult. A fost odată în România, într-adevăr...
Vantage Point / Fiecare vede altceva (*) este, aşa cum fiecare cronicar respectabil l-a prezentat, un Rashomon altoit cu 24. Regizorul Pete Travis, protejatul lui Paul Greengrass, a împrumutat de la mentorul său doar ambiţia - nu şi siguranţa, savoir-faire-ul, tehnica şi restul. Coincidenţele obosesc cel puţin la fel de mult ca repetitivitatea şi lipsa de chef a actorilor, dintre care Dennis Quaid se crede într-un film bun, Eduardo Noriega se crede acasă iar Forest Whitaker se crede în vacanţă. La propriu.