Claude Lelouch, are azi 70 de ani. În anii '60 ai noului val francez cineastul s-a distanţat de curentul epocii, semnînd cel mai populist succes al perioadei, clasicul Un homme et une femme (1966, premiul Oscar pentru scenariu). Lelouch a continuat cu variaţiuni ale poveştii (Un autre homme, une autre chance, Un homme et une femme, 20 ans déjà) şi a creat altele, ca regizor, scenarist şi producător (Les films 13), Le bon et les méchants, Les uns et les autres, Itinéraire d'un enfant gâté, Les misérables (du vingtième siècle). Din 1961 (de la Le propre de l'homme) a făcut 41 de filme (dintre care mărturisesc că n-am văzut decît vreo 10), dar sunt sigur că mai multe decât detractorii săi care-l consideră un cineast minor, facil, obosit, depăşit şi mai mult decît concesionar publicului. Nu exagerez, sunt afirmaţii ale criticii franceze de gen. Autonomia şi succesul lui Lelouch (deşi cu suişuri şi coborîşuri) nu i-au fost trecute cu vederea în partenonul cinema-ului de autor cu mijloace minimaliste.
Acum revine cu un film destul de juvenil, Roman de gare, anume Roman de duzină (cel pe care-l iei prin gări, aeroporturi, autobuze dar asta nu înseamnă că nu e captivant ci dimpotrivă), un film care m-a făcut să mă simt mai inteligent decât altele, de-a lungul dezlegării puzzle-ului propus. Este un film clasic de Lelouch, care pare a fi făcut însă de o persoană mult mai tânără, cu energia şi vitalitatea specifice tinereţii care producea L'aventure, c'est l'aventure (1972). De aici şi titlul cronicii, care parafrazează Un héros très discret, titlul şi tema filmului de Jacques Audiard.
Roman de duzină este un carrefour, o răscruce la care se întîlnesc destinele a mai multe personaje despre care nu ştim exact cine sunt, poveşti de viaţă, drame şi romane de dragoste, cu obligatoriile flashback-uri şi piste false. Cu mai multe finaluri decât trebuie, intersectate de cîntecele de Gilbert Bécaud, un pseudo-thriller filmat proaspăt (pe ecran lat în HD) şi juxtapus ca naraţiune. Ingrediente: sticle de vin pentru oenologi connaisseuri, un iaht luxos, un reportofon, o soră amorezată de un comisar de poliţie, un logodnic doctor şi un serial killer pedofil. Simplificînd, e pînă la urmă o melodramă centrată pe o scriitoare arogantă, Judith Ralitzer (Fanny Ardant) şi "negrul" ei literar Pierre Laclos (Laclos de la vreo legătură primejdioasă?), Dominique Pinon, într-un rol cum nu l-am mai văzut până acum. Între ei se află personajul lor, coafeza Huguette (care rimează cu midinette, revelaţia Audrey Dana), cea care, incapabilă să-şi desluşească viaţa, involuntar le decide pe ale lor.
Am auzit că Lelouch ar fi trimis filmul la Cannes sub un nom du plume şi că i-ar fi fost acceptat în competiţie, iar cînd a dezvăluit că e făcut de el, toată lumea a strîmbat din nas (în final a fost prezentat în împăciuitoarea serie - Tributul ediţiei 60). Nu ştiu dacă e adevărat sau e o legendă urbană, dar pare o poveste demnă de un alt Roman de gare.
(trei stele jumătate din cinci)